0 Povestea lui Emil Hossu: de la copilăria într-un lăgar din Germania la viaţa de actor de succes în România

Articol aparut in Romania Libera.

Actorul Emil Hossu, care a decedat miercuri seară, la vârsta de 70 de ani, şi-a dedicat viaţa filmului şi teatrului românesc, fiind iubit de public în special datorită simţului fin al umorului şi modestiei sale, scrie Mediafax.
Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, dar declara presei "Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme".
Întrucât tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945, toată familia sa a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors in România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea "origine sănătoasă", Emil Hossu a reuşit să intre la Academia de Teatru şi Film abia din a treia încercare.

Actorul Emil Hossu, care a decedat miercuri seară, la vârsta de 70 de ani, şi-a dedicat viaţa filmului şi teatrului românesc, fiind iubit de public în special datorită simţului fin al umorului şi modestiei sale, scrie Mediafax.
Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, dar declara presei "Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme".
Întrucât tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945, toată familia sa a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors in România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea "origine sănătoasă", Emil Hossu a reuşit să intre la Academia de Teatru şi Film abia din a treia încercare.


Erou nu numai pe scenă
În 1986, actorul Emil Hossu se afla într-o navă Tarom, care a luat foc pe aeroportul din Cluj. Trei oameni au decedat atunci, în flăcări.
Stewardesa Aurelia Grigore, care se afla la bordul navei AN 24, care aparţinea companiei Tarom, a declarat, pentru Libertatea, că Emil Hossu a ajutat la salvarea pasagerilor.
„Părea o aterizare obişnuită. Doar că, în faza finală când piloţii au atins cu jamba faţă pista ceva s-a întâmplat. Roata şi tot dispozitivul hidraulic au străpuns cabina piloţilor. Avionul a ieşit de pe pistă în flăcări. Se aprinsese lichidul hidraulic. Mecanicul de bord a fost strivit iar piloţii au murit şi ei. Unul sufocat al doilea la spital cu arsuri grave.
Când s-a oprit avionul, în cabină s-a instalat panica. Oamenii urlau şi vroiau să iasă. Am deschis uşa din spate şi am început evacuarea de urgenţă. Atunci am observat că unul dintre pasageri nu fugise, aşa cum făceau ceilalţi. Rămăsese lângă mine, şi foarte calm îi ajuta pe ceilalţi să coboare şi le spunea încotro să o ia. A fost un moment special. Era chiar actorul Emil Hossu. În afară de cele trei victime nimeni nu a avut de suferit ceva. Am aflat că s-a stins. Îmi pare nespus de rău. A fost un erou în acea zi. Nu o să-l uit niciodată. Dumnezeu să-l odihnească! Condoleanţe familiei", a declarat Aurelia Grigore.



De la teatru radiofonic, la teatru şi film
Emil Hossu este cunoscut în special datorită carierei sale cinematografice, însă primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. De asemenea, el a fost actor al Teatrului Nottara din Bucureşti.
Printre filmele în care a jucat Emil Hossu se numără: "Triunghiul Morţii (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pamânteni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bobocilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Toamna bobocilor" (1975), "Aventurile lui Babuşcă" (1973), "Simpaticul domn R" (1969) etc.
El a fost cunoscut şi pentru rolurile din spectacole de teatru, printre care se numără: "Aniversarea", "Blocaţi în dormitor", "Capul de Răţoi", "Clipe de viaţă", "De trei ori dragoste", "Doamna nevăzută", "Doi pe o bancă", "În piaţa Vladimir", "Miciuna din mine", "Nu vorbiţi cu actorii", "O familie trăznită", "Omul cu mârţoaga", "Omul hazardului", "Special sânge". De asemenea, Emil Hossu a jucat în numeroase spectacole de teatru radiofonic.




Actorul Emil Hossu a decedat miercuri seară, medicii SMURD neputând să-l resusciteze după intrarea în stop cardio-respirator. Echipajul SMURD a fost solicitat la Teatrul Nottara din Bucureşti în jurul orei 18.30. Coordonatorul SMURD Bucureşti, medicul Bogdan Opriţa, a spus că medicii au fost chemaţi pentru că actorul Emil Hossu a leşinat, nemaifiind conştient. Medicii l-au găsit pe actor în stop cardio-respirator şi au început manevrele de resuscitare, care însă nu au reuşit.

0 Compania de teatru Trilic lansează, pe 31 ianuarie, o serie de spectacole într-un club bucureştean

Articol aparut in Jurnalul National.

Compania de teatru independentă Trilic lansează, pe 31 ianuarie, o serie de spectacole şi evenimente artistice care vor avea loc în clubul Cool Cat din Bucureşti.
Primul spectacol este "Omul cu flori de mac crescânde din mână de trecători", interpretat de Ciprian Isidor, după un text de Daniil Eldar.
Reprezentaţia va avea loc pe 31 ianuarie, de la ora 20.00, iar după spectacol va avea loc un concert susţinut de formaţia Fierbinţeanu.
Seria de spectacole va continua cu "Monoloagele vecinului", cu/ de Laurenţiu Bănescu, "Măscăriciul", cu/de Victor Drăgan, şi "Floarea de turn", după un text de Sean McLoughlin.
Compania Trilic promovează teatrul contemporan independent şi a fost înfiinţată la începutul anului 2012 de Liana Iovu (director artistic), Diana Bogdan (coordonator artistic) şi Ciprian Isidor (coordonator artistic).

0 Emil Hossu a murit pe scena Teatrului Nottara

Articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu. 

A ieşit pentru totdeauna din scenă în momentul în care trebuia să joace în reprezentaţia de ieri cu "Aniversarea", la Teatrul Nottara, acolo unde interpreta, în această stagiune, personaje în şase spectacole. Emil Hossu a murit în holul sălii "George Constantin" (Studio), decesul fiind declarat în jurul orei 19:15, când spectatorii urmau să intre şi să-şi ocupe lucurile. Venise cu o oră înainte de în­ceperea spectacolului, aşa cum făcea de obicei. I s-a făcut rău. Alături de el erau colegi care jucau în "Aniversarea", printre care şi soţia sa, actriţa Catrinel Dumitrescu. Medicii nu l-au putut salva, deşi au încercat zeci de minute să-l resusciteze. În ultimele zile s-ar fi simţit rău, îl durea umărul. Emil Hossu părea un om sănătos. Juca în "Omul hazardului", "Doi pe o bancă", "Clipe de viaţă", "Nu vorbiţi cu actorii", "De trei ori dragoste" şi "Aniversarea". La sfârşitul anului trecut era aniversat de trupă, cu prilejul celor 70 de ani de viaţă. I-au cântat spectatorii "La mulţi ani", acum pu­blicul venit la "Aniversarea" nu a putut decât să păstreze un moment de reculegere. El răspundea atunci la replica colegilor că nu-şi arată vârsta. "Nu o arăt, dar, uneori, o simt. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut însă grijă să fac o atmosferă plăcută, fără încrâncenări... Nu pot să lucrez într-un loc unde nu mă simt bine. Teatrul Nottara este a doua mea casă. Colegii mei de toate vârstele sunt prietenii mei... Numai aşa ne păstrăm vi­goa­rea, adică tinereţea", spunea Milu, aşa cum îl dezmierdau prietenii. La Nottara a venit în 1966, la un an după ce terminase facultatea. În acelaşi an jucase în "Petru Rareş", dar s-a angajat aici doi ani mai târ­ziu. Avea modele, colegi din generaţia lui George Constantin, a lui Amza Pellea... Despre iubita sa soţie afirma: "... eu şi Catrinel ne completăm, de obicei, pentru că suntem foarte mult timp împreună, chiar şi în vacanţă". Acum a părăsit-o. Filmele lui Hossu Din 1967, Emil Hossu a jucat în foarte multe filme, dar şi în spectacole radiofonice. Cariera sa cinematografică include între altele "Triunghiul Morţii" (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Ha­rababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bo­bo­cilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Decolarea" (1971) etc. "Profesia mea încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă" "În ultima perioadă, din punct de vedere profesional mă consider destul de răsfăţat în sensul că am de lucru, ceea ce este extrem de important în viaţa unui actor. Farmecul profesiei este că există vârstă atât pentru Romeo, cât şi pentru Regele Lear, ca să luăm doar două exemple. Actoria nu are vârstă, poate să existe câtă vreme eşti în plenitudinea forţelor, câtă vreme şi raţiunea şi energia îţi permit să urci pe scenă pentru a transmite un mesaj. Din punctul acesta de vedere este perfect. La fel şi din punctul de vedere al vieţii de familie. Doar social mă ating nişte nemulţumiri care ţin de demnitatea umană pe care le regăsesc tot mai răsfirate şi mi se pare nedrept să primesc dispoziţii şi sfaturi de la oameni total lipsiţi de competenţă şi din punct de vedere intelectual, al experienţei de viaţă, dar şi moral. Aceasta este părerea mea, este ceea ce mă întristează într-o perioadă în care aş avea dreptul la un apus senin, dar optimistul din mine încearcă să regăsească un suport pentru ce va fi. În rest, am avut colaborări, chiar m-am întors dintr-un turneu absolut minunat, zece zile la Londra, cu spectacolul «Aniversarea», de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, în regia lui Vlad Massaci, ceea ce este o premieră, aşa am înţeles de la cei de la Institutul Cultural din Londra cu care am colaborat. Teatrul românesc a revenit după mulţi ani pe scena londoneză, la Barbican Centre, cea mai mare instituţie britanică dedicată artei şi culturii internaţionale. Am avut săli pline cu spectatori, au fost români, dar au fost şi mulţi englezi, sper eu că s-a făcut o propagandă culturală de foarte bună calitate. Ceea ce mă face să fiu încă o dată mândru că am ales această profesie şi care, deşi vorbeam de nişte nemulţumiri, încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă. Am şansa unor oameni apropiaţi de foarte bună calitate, aşa cum am şi multe decepţii vizavi de ceea ce vorbeam altădată numind coloană vertebrală. Mă felicit pentru că am dat de trei ori la teatru, deşi eram student la ASE. Şi atunci influenţau foarte tare condiţiile politice mersul adolescentului în viaţă, iar eu am insistat să fac ceea ce-mi doream foarte tare şi am reuşit. Aşa am avut marea şansă să colaborez cu artişti uriaşi fie la teatrul radiofonic, fie pe scenă, pe scândură. Mă gândesc la cei din generaţia de aur a lui George Constantin, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu şi Sanda Toma, dar şi a generaţiilor unor monştri sacri precum George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Irina Răchiţeanu, Emil Botta, actori cărora nu visam să le fiu prin preajmă şi totuşi mi s-a întâmplat. Acestea sunt lucruri pe care le-am realizat şi pentru care sunt satisfăcut de opţiunea mea. Nemulţumirea pleacă poate dintr-o superficialitate chiar în a selecta relaţiile umane de multe ori. M-am considerat, cred, şi poate că nu greşesc, prietenos şi când trebuia, şi când nu trebuia. Eu şi Catrinel am fost până de curând posesorii unui câine, Alun. Acum suntem posesorii a doi câini, pentru că în viaţa noastră a intrat o maidaneză pe nume Lizuca. Avea nişte probleme la picioare, am luat-o sub oblăduirea noastră şi este jucăria lui Alun şi în acelaşi timp a noastră. Împreună cu fiul meu, care îl are pe Farouk, câinele lui labrador, avem acest dialog cu animalele, care ne îmbogăţeşte viaţa şi legătura cu natura chiar în această Capitală plină de asfalt. Sunt drumuri în Herăstrău pe care le face Catrinel dimineaţa şi pe care atunci când ea este ocupată le mai fac şi eu. Acestea sunt lucrurile care nouă ne fac bine." Emil Hossu - Jurnalul Naţional, 24 noiembrie 2011 Dorina Lazăr: "Nu ştiu cum sunt aşezate stelele. Nici nu e îngropat Tudor Mărăscu şi văd că a murit Emil Hossu. Făceam parte din aceeaşi generaţie (...). Dorinţa supremă a unui actor e să moară pe scenă. Dumnezeu cred că l-a iubit foarte tare. L-a luat repede, fără boală. Nu a lăsat în urma lui decât iubire şi regrete". Sebastian Papaiani: "Ce pot să spun, moartea te surprinde uneori, surprinde şi victime şi îi surprinde şi pe cei din jurul ei. Sunt atât de tulnicit, să spun aşa. Nu înţeleg. Şi când eşti aproape de un om cum a fost Milu, când îl cunoşti, când ai lucrat cu el, când ai făcut filme, dispariţia lui, pentru cei care l-au cunoscut, este ca şi cum s-a rupt ceva din mine, s-a desprins. Îmi este extrem de greu să mai spun ceva acum". Vladimir Găitan: "Milică, Milică al nostru s-a dus. Era prietenul meu bun şi drag. Sunt întors pe dos, nu mă aşteptam. Era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Era ultimul om pe care mi-aş fi dorit să-l pierd. Mi-a fost un prieten foarte drag, am jucat împreună şi la Nottara şi în multe filme". "El era foarte verde, era un maramureşean frumos, fără semne că ar fi ceva. Dar asta ne este viaţa. Avem o generaţie care ne-am cam făcut datoria, uşor, uşor ne retragem".

0 Tudor Mărăscu va fi înmormântat la Bellu

Regizorul şi scenaristul Tudor Mărăscu, decedat la data de 22 ianuarie, va fi înmormântat sâmbătă, la Bellu. Potrivit Mediafax, sicriul cu trupul neînsufleţit al celui care a creat spectacole de teatru şi de televiziune va fi depus vineri dimineaţă la capela cimitirului. Aici apropiaţii şi cei care l-au cunoscut şi apreciat vor putea să-i aducă un ultim omagiu. Slujba religioasă şi înmormântarea vor avea loc în jurul orei 13:00.
Tudor Mărăscu, care avea 71 de ani, a murit după o grea suferinţă. S-a născut pe 10 noiembrie 1940. De-a lungul activităţii sale artistice, a creat aproximativ 60 de spectacole de teatru, printre care: „Adio, Europa!”, „Doamnele domnului Caragiale”, „Doi pe o bancă”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Harvey”, „Hitler al XVII-lea”, „Omul cu mârţoaga”, „Ondine” sau „Pădurea”.

0 De Ziua Unirii, horă la metrou

Teatrul Masca sărbătoreşte as­tăzi, începând cu ora 17:00,  Ziua Unirii în staţia de metrou Unirii 1. Spectacolul pregătit cu această ocazie este „Teatrul de 2 minute. Tradiţii”, constând într-un recital folk susţinut de Maria Gheorghiu şi o Horă a Unirii dansată împreună cu spectatorii din staţia de metrou. „Ani­ver­săm mâine un moment crucial din istoria poporului nostru, unul dintre cele mai valoroase momente de solidaritate ale na­ţiunii noastre. Vă invităm să rememoraţi alături de noi ziua în care aspiraţia unităţii culturale, de obârşie şi limbă vibra pe întregul teritoriu al ţării”, spune Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca.

0 Cum se evoca anul Caragiale pe scenele teatrelor

Articol aparut  in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

La 30 ianuarie se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Nenea Iancu, iar la 6 iunie 100 de ani de când a murit.

Anul 2012 dă ocazia de a organiza şi de a fi martori la evenimente tea­tra­le legate de opera lui I.L. Caragiale, căci sunt două momente de luat în sea­mă: 160 de ani de la naştere, care se împlinesc la 30 ianuarie, şi 100 de ani de când marele dramaturg şi pamfletar a dispărut fizic. Suntem, deci, în Anul Caragiale. Întâmplările im­por­tante încep să se precipite o dată cu apropierea datei de 30 ianuarie.

Steaua UNATC
Unul dintre primele semne ale Anului Caragiale va fi cel din 27 ia­nua­rie, când  Universitatea de Artă Tea­trală şi Cinematografică, al cărei patron spiritual este I.L. Caragiale, va primi o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, în cadrul proiectului derulat de Teatrul Metropolis, Magazinul Cocor şi Primăria Bucureşti.
„Oferim o stea unei instituţii, e o excepţie, deoarece vorbim de şcoala românească de teatru, care poartă numele lui Caragiale. Mi s-a părut că ar fi cel mai drept ca în ianuarie, când s-a născut Caragiale, să acordăm acest însemn Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică «I.L. Caragiale». E un semn de pre­ţu­ire a tuturor actorilor şi regizorilor mari care au plecat de pe băncile Fa­cul­tăţii de Teatru, dar şi a viitorilor mari actori care se pre­gătesc aici”, a spus pentru Jurnalul Naţional George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis. (Apropo, va primi o stea pe aceeaşi Alee a Celebrităţilor şi Marin Moraru, care la 31 ianuarie va împlini 75 de ani, ceremonia urmând să aibă loc la începutul lui februarie. Se va acorda o stea post-mortem, la 29 februarie, celui care a fost marele actor Ştefan Iordache).
În timpul Anului Caragiale, „Metropolis” îi va promova pe studenţii UNATC în cadrul aceluiaşi proiect din Piaţa Timpului: viitorii artişti vor prezenta spectacole în faţa pu­blicului, în Magazinul Cocor.

Exerciţiu de admiraţie
La Ploieşti, Teatrul „Toma Cara­giu” a pregătit un amplu program, care se va des­făşura pe parcursul zilei de 30 ia­nuarie. Va fi prezentată emisiunea filatelică „I.L. Caragiale – 160 de ani de la naştere” şi se va înmâna Pre­miul pentru cea mai re­pre­zen­tativă lucrare din expoziţia „Caragi­a­le în plastica contemporană”, după care va urma masa ro­tundă „Caragiale în permanentă ac­tu­a­litate”. Vor mai avea loc: spectacolul-lectură „Năpasta”, în regia lui Cristi Juncu; pre­zen­tarea ediţiei „Opere integrale I.L. Caragiale”, apărută sub egi­da Aca­demiei Române (coordonator acad. Eugen Simion); spectacolul de gală „O noapte furtunoasă la 10 ani de la premieră”, regia Lucian Sabados.
Un argument privind deschiderea astfel a Anului Caragiale ni l-a ofe­rit directorul Teatrului „Toma Cara­giu”, Lucian Sabados: „Visul nemărturisit al oricărui director român de teatru este programarea şi mai ales izbânda unui nou proiect Caragiale. Dar, într-o lume în care de la politică la şcoală, de la eco­no­mie la psihologie şi de la familie la so­cietate regăsim spiritul tutelar şi in­tuiţia strălucitoare a clarvăzătorului Caragiale, a-l înfăţişa şi a-l propu­ne în faţa unui public care respiră şi simte în cadenţa şi umoarea lui este mai mult decât o cutezanţă. Şi, chiar dacă noi românii avem păcatul de a trata cantitativist şi festivist până şi opera acestui genial observator şi fin analist al firii umane, uneori răspunderea artistică şi educaţională a unui director de teatru prevalează oricăror riscuri. Marea noastră şansă este că artistul Caragiale, ca orice mare creator, spune mai mult decât vrea să spună opera lui. Recursul la Caragiale este chiar recursul la autoanaliză, este curajul de a ne privi în oglinda neiertătoare a operei lui, şi noi ploieştenii, ca şi regăţenii, chiar suntem materialul de analiză predilect al «chirurgului» Caragiale. 2012 Anul Caragiale – un început de drum, sperăm cât mai generos artistic, în care Ploieştiul şi Prahova vor fi voci distincte în exerciţiul de admiraţie numit Dor de Caragiale”.
Patru zile cu I.L. Caragiale vor fi la Teatrul de Comedie, care găz­du­ieş­te între 28 şi 31 ianuarie patru producţii ale Teatrului Ariel din Râmnicu Vâlcea: „D-ale carnavalului”, regia Aurel Palade, „O noapte furtunoasă”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” şi „O scrisoare pierdută”, toate trei fiind montate de Doina Migleczi.

0 "Capra cu trei iezi" de la Teatrul ACT, studiu gastronomic în varianta Dabija

articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

Nu titlul atrage atenţia, ci numele ce­lui care a realizat spectacolul, căci "Ca­pra cu trei iezi" după Ion Crean­gă, în regia lui Alexandru Dabija, producţie a Teatrului ACT, i-a făcut curioşi pe foarte mulţi de îndată ce s-a ştiut despre acest proiect. Basmul a fost montat pe scene ale teatrelor pentru copii; există desen animat şi variante audio cu acest text al povestitorului de la Humuleşti, însă Alexandru Dabija, cel care a pus în scenă şi alte texte ale lui Creangă, citindu-le altfel, dă o anumită semnificaţie poveştii "Capra cu trei iezi".
Intrând în sala de spectacol, te invadează miros de sarmale. Simţi acest studiu gastronomic. Spectacolul începe cu venirea la praznic a Cumătrului (actorul Andi Vasluianu), aşteptat de Mama (Emilia Dobrin) şi Fiul cel mic, Mihăiţă (Mihai Calotă). În scenă apar şi fantasmele celor doi fii dispăruţi – Costică (Constantin Drăgănescu) şi Florinel (Florin Dobrovici). Echipa e fantastică, concepţia interpretării scenice – excelentă. Ideea în­dru­mă­toare este cântecelul Caprei din poveste: "Trei iezi cucuieţi,/ Mamei uşa descuieţi!/ Că mama v-aduce vouă:/ Frunze-n buze,/ Lapte-n ţâţe,/ Drob de sare/ În spinare,/ Mălăieş/ În călcâieş,/ Smoc de flori/ Pe subsuori!".
La Act, povestea e actuală. Mama a ho­tă­­rât să-i potolească poftele naşului co­­piilor. Şi a gâtit de toate... Împreună cu cel mic. Fiii mai mari apar şi co­mentează. Le place şi lor planul mamei, ela­b­­o­rat minuţios împreună cu fratele mai mic. Mama îşi boceştie fiii: "Bă­ie­­ţii, mamii, băieţi!". Naşul stă în ca­pul mesei şi îi e gândul la bucate. Se vor­beşte despre sarmale – din ce sunt fă­­cute, în ce sunt înfăşurate, în ce sunt fierte; despre răcitura de cocoş; despre ciorba de găină, despre cârnaţi, despre varza murată, despre vin şi ţui­că, des­pre colivă... Toate sunt aduse pe rând pentru Naş. Este un chin pentru lacomul ucigaş. Îi plouă în gură când i se spun reţetele: bucatele sunt pre­parate după gustul Cumătrului, că ştie Cumătra ce îi place lui şi ce nu îi place.

Reconstituirea
Cruzimea cu care lupul din poveste îi ucide pe cei doi iezi este răsplătită aici tot cu ferocitate, dar una gastronomică. În spectacolul de la ACT este nemiloasă uciderea Cumătrului. El bea şi mănâncă mult. Mama şi Mihăiţă, îndureraţi, îi satisfac deci poftele pentru mâncare (carne fragedă de ied) şi băutură (sânge). Reconstituirea actului criminal din text este axat pe arta culinară. Comic şi dramatic este totul. Discuţiile între fraţii decedaţi şi cel rămas în viaţă, dar şi cele dintre Naş şi Mamă sunt hazlii, însă stoarse din psihologia adâncă a vendetei premeditate de Capra lui Creangă.
Naşul nu mai poate mânca toate sarmalele la care a muncit Mama. Nici cârnaţii, nici varza murată.
Dar ea i le bagă în gură, povestind ce grozăvie a văzut atunci când s-a întors acasă încărcată cu de toate pentru copiii ei. "Mai vrei sarmale? Dacă m-ai văzut singură şi cu o casă de copchii, crezi că poţi să-ţi baţi joc?" Şi Cumătrul înţelege că e prins în cursă. Strigă de durere şi măr­tu­riseşte diabolic: "Da, le-am retezat capetele, le-am băut sângele...".
Naşul aiurează: "De ce ai ochii aşa mari?". El rămâne întins pe masă. Răzbunarea e definitivă. La final, e reţeta colivei. Mama îi dă lui Mihăiţă să mănânce colivă, le dă şi spectatorilor. Vor şi cei doi fraţi mai mari, dar ei sunt "plecaţi". Făptaşul moare pe aceeaşi masă la care a stat ca să-şi po­tolească poftele. "Să fie primit", rosteşte la final Emilia Dobrin, căreia trebuie să-i mulţumim, deopotrivă şi celorlalţi actori, pentru interpretarea firească şi convingătoare. Iar bagheta regizorală a lui Dabija s-a dovedit a fi fermecată şi de această dată.

Alexandru Dabija şi psihologia răzbunării
În 2007, Alexandru Dabija monta la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ spectacolul "OO!", având la bază "Punguţa cu doi bani" a lui Creangă. Anul trecut aducea la rampă, la Teatrul ACT "Absolut", după "Ivan Turbincă" de acelaşi autor. Săptămâna trecută a finalizat încă o creaţie scenică după opera povestitorului din Humuleşti: "Capra cu trei iezi" (Un studiu gastrono­mic). Toate trei sunt senzaţionale. Înainte de premiera din 17 ianuarie, apreciatul regizor spunea: "După ce ne-am încercat puterile cu metafizica din Ivan Turbincă în spectacolul «Absolut!», ne avântăm acum în psihologia abisală a cruzimii şi răzbunării din «Capra cu trei iezi», iar studiul pe care îl propunem este în primul rând unul gastronomic, pentru că moartea este, «in­variabil», însoţită de haleală. Cei care rămân mănâncă pentru că trăiesc".

0 INTERVIU: Despre îngeri cu Victor Ioan Frunză

Articol aparut in Romania Libera, scris de Gabriela Lupu.
 

Directorul de scenă Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand au lansat de curând la apă un proiect ambiţios. Este vorba despre spectacolul „Îngeri în America" (pe textul devenit simbolul deceniului '80-'90 al dramaturgului Tony Kushner) montat la Teatrul Metropolis, un diptic ce va fi reprezentat în două episoade.
Textul lui Tony Kushner e format din două piese: „Sfârşitul lumii e aproape" şi „Perestroika". Publicul le poate vedea în două seri consecutive. Despre acest demers teatral am vorbit şi noi cu regizorul Victor Ioan Frunză.

Victor, spune-ne cum ai ajuns la formula de teatru în serial?
Victor Ioan Frunză: Cele două episoade din „Îngeri în America" pot fi privite şi împreună şi separat. Sunt două piese distincte, prima a apărută în 1993 şi s-a jucat ca atare, cea de-a doua în 1994. Nu e important dacă s-a mai făcut sau nu aşa ceva, valoarea unui demers artistic nu constă în noutate, dar pot să spun că este totuşi prima oară în România când aceste texte sunt puse în scenă în integralitatea lor. E un lucru important pentru că „Îngeri an America" a fost inclus în topul celor mai bune zece texte ale secolului XX. A mai fost jucat integral la Teatrul Naţional din Londra, dar spectacolul emblematic pentru acest text este cel făcut de Warlikowski pentru Festivalul de la Avignon, spectacol care avea cinci ore jumătate. Dincolo de demersul cultural,e şi un act de curaj să „cânţi" o astfel de „simfonie" acum când oamenii nu mai au răbdare.

Ai avut anumite chei de lectură?
V.I.F: Am urmat indicaţiile autorului ca toate rolurile să fie jucate de doar opt actori care să interpreteze mai multe personaje. Mi s-a părut că reflectă viziunea lui asupra textului pentru că nu degeaba anumite personaje trebuie interpretate de un singur actor.

Trebuie spus că autorul nu se joacă doar cu personajele, ci şi cu sexele lor.
V.I.F: Exact. Dar dincolo de problematica importantă, cea a diferenţelor, cea a atacării suubiectelor tabu ca intoleranţa faţă de cel altfel decât tine, am descoperit că acest text este în mare măsură şi unul religios.
Deci nu e, cum a fost în mod simplist calificată, o piesă cu şi despre homosexuali.
V.I.F: Sigur, ea este şi o piesă cu şi despre homosexuali, dar nu doar atât.

În ce constă dimensiunea ei mistică?
V.I.F: Încă din titlu, ni se vorbeşte de îngeri care chiar apar. Dar nu unde te-ai aştepta, ci în lumea marginalilor, în suburbiile sărace. Pentru că doar acolo mai există oameni care mai cred în îngeri. Textul vorbeşte despre un Dumnezeu supărat pe lume şi despre nişte îngeri bolnavi. Ei coboară din icoanele de pe pereţii bisericilor şi se mută-n suburbie.

Ştiu că în anii '90 când a montat Theodor Cristian Popescu prima piesă din acest diptic la Nottara s-au înfuriat aşa numiţii „oameni de bine" care au pichetat teatrul. Crezi că între timp publicul s-a mai maturizat?
V.I.F: Eu şi Adriana ne-am lovit primii de acest gen de reacţii când am montat „Satyricon". Şi atunci, dar şi acum, homofobia era destul de puternică. Dar eu refuz să acreditez ideea că românul, vezi Doamne, are un comportament provincial şi intolerant. Bănuiesc că suntem la fel de intoleranţi ca mai toate popoarele când vine vorba de anumite teme sau temeri. Dar nu cred că o operă de artă, dacă este bine făcută, poate să scandalizeze. În plus, din motive de marketing, unii creatori chiar caută scandalul. Şi aşa cum spuneam, acest text este cu mult mai mult decât unul care pune pe tapet problematica homosexualilor, este o capodoperă care are o dimensiune uriaşă, cosmică chiar. Vorbeşte despre credinţă, despre dragoste, despre acceptarea aproapelui. Sigur că vorbeşte despre uriaşa tragedie care a fost izbucnirea acelei boli teribile, SIDA, despre care nimeni nu ştia de unde vine şi care a secerat atâtea vieţi, dar nu se opreşte aici. Ar fi fost doar un text didactico-moralizator şi atât. Această piesă îţi oferă o perspectivă auspra vieţii şi asupra morţii, o perspectivă luminoasă. Este şi o privire atentă asupra unei epoci întregi. Acţiunea debutează în 1985 şi se încheie în 1990.

Cum aţi reînviat epoca aceea?
V.I.F: Am încercat să refacem chiar şi spiritul acelor vremuri prin costume, prin muzică. Am imaginat mediul sonor pornind de la un personaj care petrece mult timp ascultând radioul şi m-am gândit ca tot ce se aude să pară că vine dintr-un radio la care cineva schimbă din când în când canalele, cu toate păcăniturile şi fâşâiala specifice. Adriana a conceput un decor care evoluează pe parcursul piesei. De pildă, există un personaj care îşi văruieşte camera şi practic decorul se construieşte din bidineaua aceluia. Iar în în partea a doua a spectacolului pereţii aceia văruiţi se transformă în zidul Berlinului. Am folosit până şi scaune ca cele din '85 şi chiar scaunul electric pe care a fost executată Ethel Rosenberg. Adriana a făcut rost de o fotografie a acelui scaun şi l-a refăcut identic. A creat o sală de aşteptare dintr-o staţie de metrou, unde personajele stau şi aşteaptă ceva. A fost o provocare să facem un decor atât de complex pentru scenuţa de la Metropolis. În sfârşit, nu se va mai putea spune că Adriana Grand a creat decoruri monumentale, deşi cu criticii noştri nu se ştie niciodată. Dar dacă nu a creat un decor monumental, cu siguranţă că a făcut foarte multe costume. Deci, de ceva tot vor putea să se lege unii. În spectacol, se schimbă cam 40 de ambianţe. Şi apare chiar şi un sicriu roz pe care Adriana l-a comandat la nişte pompe funebre din Alexandria.

Zi-mi ceva şi despre distribuţie.
V.I.F: Trebuie să-ţi spun că mi-a luat câteva luni să ajung la această distribuţie, am dat castinguri peste castinguri, cred că am văzut 500 de actori. Dar sunt foarte mulţumit pe cei pe care i-am ales, pe unii dintre ei îi cunoşti bine. O să încep cu cei tineri Adrian Nicolae este un debutant aporape, e la primul rol de anvergură, e un actor de o forţă deosebită. Nicoleta Hâncu a fost pentru mine o mare descoperire, sunt convins că s-a născut o stea. Aici au avut şansa să joace roluri mari şi actorii mari se fac pe roluri mari. Sigur că e frumos să spunem că şi rolurile mici sunt importante, ceea ce, într-un fel, e adevărat, dar nu creşti cu adevărat ca actor decât dacă ai şansa de a juca roluri mari pe texte mari. Alexandru Ion e un actor deosebit de interesant căruia i-am încredinţat un rol foarte greu. Apoi, mai sunt doi actori pe care-i cunoşti: Sorin Miron, care e şi de data asta unde trebuie, adică în miezul performanţei, şi George Costin. Acum am ajuns la numele grele: George Ivaşcu care a reuşit un personaj de un cinism care-l face foarte credibil. Nu e un personaj negativ de basm ci unul din realitate. Mai e Virginia Mirea cu care, deşi suntem colegi de generaţie, e doar a doua oară când colaborez, şi mă bucur că am recuperat timpul pierdut.

Apropo de SIDA, am văzut mai demult un spectacol al lui Maurice Bejart dedicat lui Freddie Mercury şi balerinului numărul unu din trupa lui Bejart, Jorge Donn, ambii morţi de SIDA. Acolo se spunea la un moment dat: „Ne-aţi spus să facem dragoste şi nu război. Atunci de ce oare, făcând asta, dragostea ne-a declarat război?". E această afirmaţie aplicabilă şi „Îngerilor în America"?
V.I.F: Foarte frumos spus. Da. SIDA a erupt în '85, exact anul în care începe acţiunea piesei.

Sala de aşteptare este, ca „hall-ul" lui Mircea Eliade, un spaţiu dintre lumea de aici şi cea de dincolo?
Da, este sala de aşteptare a sufletelor.
V.I.F: Revii pentru prima dată în acest spaţiu după ce ai montat la răposatul Theatrum Mundi, azi rebotezat Metropolis, „Regele moare".
Da şi am fost şocat. Pe vremea aceea teatrul era o ladă de gunoi în care iarna era un frig pe care nu-l biruiau nici o sută de aeroterme.

Adriana Grand cred că a fost fericită lucrând la „Îngeri în America" pentru că ea are un adevărat fetiş pentru apariţiile angelice.
V.I.F: Absolut. Expoziţia ei de la Budapesta „Îngeri industriali" pare acum o premoniţie.

După acest spectacol, tu ai început să crezi în îngeri?
V.I.F: Eu am crezut mereu în îngeri şi în miracol. Sigur că unii vor fi dezamăgiţi că nu avem îngeri zburători în spectacol, ca la circ. M-am gândit că apariţia îngerului trebuie să fie extrem de subtilă şi discretă, simplă chiar, dar, sigur, nu dezgolită de mister. Spectacolul are, repet, o puternică notă mistică, lucru confirmat şi de un preot care a văzut spectacolul şi care a făcut după aceea o analiză foarte pertinentă textului spunând că Dumnezeu este accesibil tuturor .

0 Teatrul Odeon anunta un eveniment teatral "Bucurestiul strict secret"

Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres anunţă debutul unei serii de evenimente teatrale cu titlul

BUCUREŞTI STRICT SECRET

Primul episod al seriei se referă la

MISTERUL SEBASTIAN

şi va fi prezentat vineri 18 şi luni, 28 noiembrie, ora 20.00, la Sala Studio.

Spectacol-document în regia lui Felix Alexa, pe scenariul lui Stelian Tănase, cu participarea lui Radu Beligan, a Rodicăi Mandache şi a lui Marius Manole

Premiera piesei “Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian a avut loc într-o clipă tragică a istoriei româneşti.
Armata roşie se apropia...
O trupă de teatru şi-a luat riscuri enorme, adică pedeapsa cu închisoarea şi deportarea în Transnistria, ca să joace o piesă de teatru excepţională. Secretul s-a păstrat, cu toate că serviciile speciale german şi român au încercat să afle cine se ascunde pe afiş sub un nume fals.
Autorul purta un stigmat în acele vremuri: era evreu.

Al doilea act al acestei drame are loc un an mai târziu, când Mihail Sebastian este călcat de o maşină.
A fost asasinat? Dacă da, de către cine? Cine are interes să ucidă un scriitor? Dacă ne gândim că Bucureştiul era ocupat de Armata Roşie şi bolşevicii se pregăteau să preia puterea, poate avem un indiciu.
Incomoda Mihail Sebastian pe cineva?
Fusese implicat în lovitura de la 23 august?
Dar dacă a fost pur şi simplu un accident?

Scenariul spectacolului îmbină elemente de televiziune, mărturii, muzică, documente de epocă, şi recreează prin flash-back-uri spiritul unei istorii secrete şi zbuciumate a unui Bucureşti uitat, dar pe care îl dorim viu în memoria noastră.

Durata spectacolului: 1h 20 min
Preţul biletelor: 21,20 lei

0 Patru piese de Caragiale – găzduite la "Comedie"

Articol aparut in Jurnalul National.

Teatrul de Comedie va găzdui la Sala Studio patru spectacole cu cele patru comedii scrise de Caragiale, producţii ale Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Reprezentaţiile vor avea loc între 28 şi 31 ianuarie. Astfel este marcat Anul Caragiale chiar în luna în care se împlinesc 160 de ani de la naşterea celebrului scriitor român (30 ianuarie). În 2012 se împlinesc şi 100 de ani de la moartea lui Caragiale (9 iunie).
Spectacolele vor fi prezentate astfel: "D-ale carnavalului" (regia Aurel Palade) – 28 ianuarie, "O noapte furtunoasă" – 29 ianuarie, "Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea" – 30 ianuarie şi "O scrisoare pierdută" – 31 ianua­rie (toate trei regizate de Doina Migleczi). Reprezentaţiile încep la 19:30. Aceste titluri, care sunt în repertoriul Teatrului Ariel de mai mulţi ani, cons­tituie programul iniţiat de conducerea instituţiei şi intitulat "Caragiale Non Stop". Spectacolele au fost jucate până acum atât în faţa publicului din Râmnicu Vâlcea şi din diverse localităţi ale României, cât şi în străinătate – la Praga, Korca (Albania), Laussane, Bruxelles, Sassari (Italia).

0 "Spărgătorul de nuci", balet pe gheaţă la Sala Palatului

AGERPRES.

Cea mai faimoasă trupă de balet pe gheaţă din lume, Saint Petersburg State Ballet on Ice, revine la Sala Palatului din Bucureşti, joi, cu spectacolul "Spărgătorul de nuci", de Piotr Ilici Ceaikovsky, informează un comunicat Project Events

Cunoscută în toată lumea şi considerată una dintre bijuteriile Rusiei, Saint Petersburg State Ballet on Ice revine la Bucureşti cu un show care a uimit şi încântat audienţe pe toate meridianele lumii. Poveştile puse în scenă de celebrii patinatori îmbină aranjamentul simfonic cu coloritul costumelor într-o manieră care au atras aplauze şi ovaţii în toată lumea. Această producţie de succes a fost găzduită până în prezent de peste 7.000 de scene.

Potrivit comunicatului citat, compania Saint Petersburg State Ballet on Ice a fost pioniera ideii de balet pe gheaţă. Era pentru prima dată în lume când un balet clasic în costume clasice de balet era pus în scenă pe un patinoar instalat pe scena unui teatru.

Biletele, cu preţuri cuprinse între 50 şi 300 lei, se găsesc la Sala Palatului, la magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center (parter, intrarea de lângă McDonald's), librăriile Adevărul şi Eminescu, magazinele Flanco, Victoria, Muzica şi online pe biletoo.ro, blt.ro, bilet.ro

0 „Noi4”, cu patru frumoase nebune ale marelui Bucureşti

Articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

La Teatrul LUNI de la Green Hours am văzut, de curând, spectacolul „Noi4” al asociaţiei „Teatrul nu e o clădire”. Textul e scris de Lia Bugnar, iar regia aparţine Dorinei Chiriac. Amândouă joacă în această montare din distribuţia căreia mai fac parte Maria Obretin şi Ilinca Manolache. Mai există un nume pe afiş, cel al Adei Milea – autoarea muzicii.
În beciul Green-ului, arhiplin, spectatorii, majoritatea tineri, au fost cuceriţi, pentru că e un spectacol bun. Râzi, apoi meditezi. Deşi simplu, aşa cum e stilul Liei Bugnar, textul are profunzime, te copleşeşte. E cu de-ale vieţii, de-ale artiştilor, cu iubire şi trădare, cu mărturisiri şi dezamăgiri; e cu teatru în teatru...
Patru frumoase nebune din marele nostru oraş, care trăiesc pentru teatru şi prin teatru, fac ceea ce gândesc. Şi fac bine. Am întrebat-o pe Lia Bugnar cum a apărut „Noi4” şi ea ne-a spus: „Spectacolul s-a născut într-o bună zi când noi4 beam o cafea pe terasă la Green şi toată lumea ne întreba dacă repetăm ceva (la Green se repetă de multe ori la mese). Noi răspundeam că nu, doar bem o cafea.
După câteva ore, am decis, la despărţire, ca eu să merg acasă şi să scriu o piesă. Iar a doua zi să ne vedem în acelaşi loc şi când ne vor întreba oamenii dacă repetăm să spunem că da, repetăm. Aşa am făcut (...)”. Lia ne-a mai spus că „Teatrul nu e o clădire” e asociaţia lor, născută o dată cu această piesă şi spectacolele create cu „Teatrul nu e o cladire” nu aparţin de un loc, ci se joacă oriunde.
Frumoasă prietenia între „cele4”. Nu s-au gândit la bani. Au lucrat destule spectacole şi fără bani. Se spune că Voicu (Rădescu), cel care a dat naştere Teatrului LUNI şi care produce spectacole aproape fără bani, le-a dat ceva bani pentru „Noi4”, jucat de câteva ori în pivniţa din Calea Victoriei. E şi el un frumos nebun al Bucureştiului...
De la începutul toamnei 2011, când a avut loc prima reprezentaţie, spectacolul a fost jucat în mai multe locuri. Au ajuns cu el şi la „Şarpele roz”, dar şi la Buzău. L-au prezentat o dată, în octombrie, şi în scop caritabil..., tot la LUNI. Lia invita publicul atunci, scriind pe Facebook: „Un capăt de viaţă. Sau un început. De data asta chiar avem nevoie de voi (...). N-ar fi un capăt de ţară, dacă nu ar fi sala plină; s-a mai întâmplat şi doare, dar scapi. Însă ar putea fi un capăt de viaţă de data asta. Vă spuneam că teatrul nu e o clădire, însă în mod sigur teatrul e actorul care îl face.
Duminică (9 octombrie – n.r.) jucăm pentru actorul Mircea Anca. Are leucemie. Un om tânăr şi talentat, şi bun, care ar putea să mai trăiască sau nu. E într-un spital dintr-o ţară şi nu-i ajung banii să-şi mai cumpere câţiva ani din viaţă. N-aş fi crezut că sintagma «time is money» poate fi adevărată şi în sensul ăsta atât de crud (...)”.
A fost public şi atunci, la „Noi4”. Să nu rataţi acest spectacol. E despre... de-ale vieţii... noastre.

0 Conferinţele TNB pe DVD, în librării

Articol aparut in Jurnalul National

Începând de ieri, DVD-uri cu prelegeri ale unor oameni de cultură susţinute în cadrul evenimentului „Conferinţele Teatrului Naţional” pot fi cumpărate şi din librăriile Humanitas din Bucureşti şi din ţară. Până acum, aceste produse erau puse în vânzare la Agenţia de bilete a TNB şi la standurile de carte ale teatrului. Din 2006, de când au fost reluate (conferinţele au fost iniţiate cu circa 80 de ani în urmă de Ion Marin Sadoveanu), s-au ţinut 50 de prelegeri, la Sala Atelier a TNB.
Toate au fost filmate, iar 35 transpuse pe DVD. Conducerea TNB şi-a propus să adune conferinţele într-o colecţie de DVD-uri, pentru a păstra „aceste mărturii de înţelepciune, cultură şi civilizaţie”.  Un DVD, care este însoţit de broşura cu textul conferinţei, costă 25 de lei. Conferinţele Teatrului Naţional au loc duminica, o dată la două săptămâni, deşi iniţial erau susţinute săptămânal. Temele sunt dintre cele mai diverse.

0 Andrei Şerban, din nou la Cluj

 Articol aparut in Romania Libera.

Marele regizor Andrei Şerban revine la trupa cu care a avut cele mai fructuoase colaborări, cea a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
 
După succesele cu „Unchiul Vania" şi „Strigăte şi şoapte", actorii de la Cluj lucrează cu Andrei Şerban pe un text de Henrik Ibsen: „Hedda Gabler". Din distri­buţie nu putea lipsi Bogdán Zsolt, cel care a primit anul trecut premiul UNITER pentru magistrala sa interpretare a lui Ingmar Bergman şi a câtorva alte personaje din montarea „Strigăte şi şoapte". Premiera oficială a spectacolului „Hedda Gabler" urmează să aibă loc pe 23 şi 24 ianuarie. Dar, înainte de premieră, publicul va avea oportunitatea de a vedea montarea în faza de repetiţii, între 19 şi 22 ianuarie. Scenografia este semnată de Carmencita Brojboiu

0 Spectacolul 'Viţelul de aur', în regia lui Eugen Gyemant, pe scena ArCuB

 Comunicat de presa ArCuB.

ArCuB - Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti vă invită duminică 29 ianuarie, ora 19.00, la Sala ArCuB la spectacolul Viţelul de aur, după Ilf şi Petrov, în regia lui Eugen Gyemant.

Dramatizarea după una dintre cele mai amuzante cărţi ale secolului XX, Viţelul de aur, scrisă de celebrul duo literar Ilf şi Petrov, doi mari maestrii ai comediei, prezintă un episod al aventurilor simpaticului escroc Ostap Bender prin Uniunea Sovietică a anilor 1920.

Făcând haz de necaz, Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Feinzilberg, 1897-1937) şi Petrov (pseudonimul lui Evghenii Petrovici Kataev, 1903-1942) au colaborat la o serie de romane, povestiri,foiletoane şi schiţe satirice.

În cele mai valoroase scrieri ale lor, Douăsprezece scaune (1928) şi Viţelul de aur (1931), scriitorii Ilf şi Petrov critică birocraţia, lăcomia, tradiţiile învechite din Uniunea Sovietică a secolului trecut.

În Viţelul de aur aflăm cum a încălcat Panikovski convenţia, despre cei treizeci de fii ai locotenentului Schmidt, despre telegrama fraţilor Karamazov sau despre fiul risipitor care se întoarce acasă. Protagonistul, Ostap Bender, este tipul de personaj  cu care putem da nas în nas şi-n vremurile tulburi pe care le traversăm acum. E fascinant cât de mult seamănă între ele epocile de tranziţie. În spaţiul cenuşiu dintre legile vechi şi cele noi se consumă destine fabuloase.

Trei escroci încearcă să pună mâna pe un milion de ruble şi să fugă cu banii la Rio de Janeiro, unde nu-i pune nimeni să construiască socialismul. Dar nimeni nu ajunge vreodată la Rio de Janeiro, deşi cu toţii visăm asta din copilărie şi ne petrecem vieţile încercând să punem mâna pe milionul de ruble. Toţi ne luptăm să călărim această lume mediocră, nesărată, să-i stoarcem resursele şi să fugim cât vedem cu ochii. Vrem să trăim adevărata viaţă, în adevărata lume, fără să ştim că „străinătatea e un mit”. Toţi ne credem Mari Maeştri ai Combinaţiilor şi toţi, toţi fără excepţie, ajungem administratori de bloc.

Eugen Gyemant

O echipă formată din tineri artişti  (regizor, scenografi şi actori) îşi dedică toate resursele creative pentru a deschide porţi către o lume a întâmplărilor care te fac să meditezi printre zâmbete.

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Vladimir Turturica si Tudor Prodan

Cu: Tudor Aaron Istodor, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu, Lucian Iftime, Smaranda Caragea, Radu Iacoban

Biletele pot fi achiziţionate la preţul de 35.00 lei (Categoria I), 26.50 lei (Categoria II) şi 15.90 lei (reducere la Categoria II - numai pentru elevi, studenţi, pensionari pe baza prezentării legitimaţiei sau talonului de pensie) de la Casa de Bilete ArCuB (Sala Batişte nr. 14).

0 Ion Caramitru, actor: „Securitatea a anchetat felul cum recitam «Glossa»“

articol aparut in Adevarul, scris de Monica Andronescu.

Unul dintre cei mai împătimiţi recitatori ai lui Eminescu, actorul Ion Caramitru povesteşte despre legăturile speciale pe care le-a avut întotdeauna cu poezia lui. 

Se împlinesc, pe 15 ianuarie, 162 de ani de la naşterea lui Eminescu. „Dor de Eminescu" este un spectacol pe care Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB) îl prezintă cu acest prilej la Sala Atelier, un spectacol de poezie, realizat de Ion Caramitru, alături de muzicianul Aurelian Octav Popa. „Dor de Eminescu" va rămâne însă în repertoriul TNB şi după acest eveniment, până la sfârşitul stagiunii. Despre Eminescu şi întâlniri esenţiale, despre poezie şi teatru, despre cum funcţiona cenzura în perioada comunistă, am stat de vorbă într-o dimineaţă cu Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, un „împătimit" de Eminescu, aşa cum îi place să o spună...

„Weekend Adevărul": De ce aţi hotărât să introduceţi spectacolul „Dor de Eminescu" în repertoriul permanent al TNB?

Am făcut în anii trecuţi un spectacol, împreună cu Johnny Răducanu, pe care l-am intitulat „Dialoguri şi fantezii în jazz". Punea în valoare în special poezia lui Nichita Stănescu, şi rostită, şi cântată. A fost un spectacol care s-a jucat în coproducţie, UNITER cu Teatrul Naţional, cam o dată pe lună, pe de o parte pentru a diversifica repertoriul Teatrului Naţional care ar trebui să cuprindă tot ce ţine de valorile majore ale limbii române şi de expunerea lor scenică. Şi pentru evantaiul mai colorat, mai diversificat al unei stagiuni. Spectacolul „Dor de Eminescu" este tot o coproducţie cu UNITER şi am fost deja cu el în America şi-n Canada şi recent la München, cu ajutorul Institutului Cultural Român, care a vrut foarte mult să prezinte acest spectacol comunităţilor româneşti din diaspora. De ce este cerut acest spectacol? Îmi închipui că, pe de o parte, pentru că pune în valoare cea mai frumoasă limbă română, care este cea a lui Eminescu. Şi apoi, pentru că are în structură ambiţia de a explora pe o anumită dimensiune opera poetică a lui Eminescu şi nu numai. Vorbesc aici şi de textele pe care le-am cules şi le-am combinat din manuscrise şi de textele în proză, lucru care-mi permite un fel de discurs pe o anumită trăsătură eminesciană.

Şi care este direcţia pe care aţi ales-o?

Eminescu rămâne pentru mine un veşnic student, veşnic căutător de simboluri şi sensuri ale existenţei, veşnic căutător de sine. Pornind de la această idee şi de la faptul că, spre norocul culturii române, formaţia lui de bază pleacă de la cultura germană, şi nu de la cea franceză, spectacolul se axează pe căutările lui de sine. Selecţia textelor, pe care am făcut-o, are această obsesie. E vorba despre destinul lui tragic, de a-şi pierde uzul raţiunii, tocmai pornind de la acest tip de căutare. Strigătul lui final din „Trecut-au anii", „mă-ntunec...", este, aş zice eu, leitmotivul întregului periplu. Cu „Dor de Eminescu" inaugurez şi o colaborare mai veche cu Aurelian Octav Popa, un muzician cu totul remarcabil, care adaugă spectacolului reprize muzicale care dau o coloratură modernă şi lucidă selecţiei. E muzică din Enescu, din Bartok, din Messiaen şi alţi compozitori celebri, iar  sunetele clarinetului sunt cu totul remarcabile. Şi sfâşietoare, şi calde, şi lucide, şi speriate... Or, cred că îi stă bine lui Eminescu la TNB.

Vă amintiţi când v-aţi întâlnit prima dată cu Eminescu?
Cum să nu? În copilărie. Mama mea avea o mare plăcere de a memora şi de a spune versuri. Pasiunile ei erau Eminescu şi Arghezi. Cu mintea de copil eram impresionat mai ales de sonorităţi, pe-atunci. Pe urmă am avut noroc să întâlnesc un profesor eminent în liceu, şi el împătimit de Eminescu, Vladimir Dogaru, pe care nu ezit să-l pomenesc de câte ori pot. Era invalid, pierduse un picior în război, purta plete ca Eminescu, era înalt şi impozant şi, în plină perioadă comunistă, a anilor '50, când ajungea la Eminescu ni-l explica fără să ţină cont de rigorile cenzurii care făcea ca pe-atunci să nu fie studiat decât cu „Împărat şi proletar" şi câteva poezii de dragoste. De la el am învăţat ce e frumos în Eminescu şi ce importantă e limba pe care el o foloseşte şi pe care ar trebui să ne-o apropiem pentru a fi noi înşine. În facultate am început o cercetare serioasă asupra textelor lui, care m-au obsedat şi pe care le-am experimentat peste tot pe unde s-a putut, prin cluburi studenţeşti şi pe oriunde. În '89 am făcut, împreună cu pianistul Dan Grigore, un spectacol care a fost forma noastră de disidenţă, aş spune foarte violentă, care s-a chemat „Eminescu... după Eminescu". Spectacol care a fost, pur şi simplu, anchetat de organele de resort. În dosarul meu de Securitate am şi găsit rapoarte absolut fascinante, semnate cu nume de agent acoperit, în care se explica, de către cineva care se pricepea foarte bine, de ce felul în care eu spun „Glossa" este periculos şi e un atac la sistemul oficial al statului. Securitatea a anchetat felul cum recitam „Glossa".

Cum putea fi Eminescu o formă de disidenţă?

„Glossa" e o poezie care-i cere omului să se retragă din viaţa publică, pentru că ceea ce se întâmplă este criminal şi de neacceptat şi culmea culmilor este că, unul dintre versuri spune: „Nu te prinde lor tovarăş". Acolo se explica în clar de ce eu fac o pauză mai lungă decât ar trebui înainte de cuvântul „tovarăş", şi aşa fraza se nuanţa: „Nu te prinde lor... tovarăş. Ce e val ca valul trece..." Ceva de genul, „stai deoparte, aşteaptă să se ducă dracului şi fii tu însuţi". Omul explica acolo de ce rostirea este periculoasă.

Cât de diferit e a fi pe scenă pentru a juca un rol şi a fi pe scenă pentru a recita?

Foarte asemănător şi în acelaşi timp foarte diferit. Eşti pe scenă, ai public în faţă, eşti sub luminile reflectoarelor. Diferit este că eşti singur, eşti „în pielea goală", nu poţi să te îmbraci în nimic care să-ţi ascundă neputinţele, trebuie să fii tu însuţi. Teatrul e mai sofisticat, te poate ajuta, ai decor, ai costume, ai partener, replici, situaţii de viaţă în care să te descurci ca personaj... Când spui poezie, în mod fericit, eşti dedublat în instrument şi instrumentist.

De ce are nevoie un actor pentru a fi un bun recitator?

O să râzi. De cultură generală. Poezia este un gen aparte. Paradoxal într-un fel. Şi spun paradoxal pentru că poezia ocupă cel mai mic spaţiu tipografic posibil şi în interiorul acestui discurs poetic se ascunde o lume nesfârşită. O poezie nu poate fi spusă pur şi simplu. Ea trebuie cercetată în spaţiile goale dintre cuvinte, acolo unde nu e scris nimic. Imaginaţia ta trebuie să completeze în mod fericit lumea pe care poezia ţi-o propune. Or, ca să poţi completa lumea abstractă a poeziei trebuie să ai o solidă cultură generală. Trebuie să ai o cultură a vieţii pe de o parte, dar şi a limbii. Poezia e forma cea mai rafinată a limbii literare.

E nevoie de un talent special?

Poate şi de un talent, dar e nevoie de-o emoţie pe care ţi-o trezeşte poezia în  sine. Întâi trebuie să-ţi placă s-o citeşti, s-o apropii.

Cât de diferit receptează poezia publicul de aici, de cel din afară?

Publicul din afară, păstrând nostalgia, fie ascunsă, fie la vedere, se întâlneşte, aşa cum spuneam, cu cea mai frumoasă limbă română... Or, dacă îl parafrazăm pe Nichita Stănescu care spune că „limba română e patria mea", oamenii se întorc într-un fel în acest leagăn al vieţii lor şi emoţia este infinit mai mare. Ca să mă înţelegi, fac o paranteză. Deşi e tragicomic, când Teatrul Bulandra a fost în turneu în '79, în America cu „Scrisoarea pierdută", la discursurile sforăitoare şi patriotarde ale lui Caţavencu şi Brânzovenescu - „România, ţărişoara mea..." - lumea în sală plângea. Nu mai sesizau ironia şi falsul patriotism. În România, în schimb, există un public foarte receptiv, foarte atent. Când cineva cumpără un bilet ca să vină la un spectacol la care ştie că se spune numai Eminescu e cineva care vine să vadă exact asta. Adică ştie unde vine. Ceea mă face să mă simt foarte responsabil.

Legat de publicul din România, cât de mult îşi permite, poate sau trebuie să-şi permită un director de teatru naţional să facă compromisuri pentru public?

Nu trebuie să faci compromisuri pentru public. Există obsesia tuturor directorilor de teatre, pe bună dreptate, de a avea comedii spumoase, şi lumea să se bucure, să râdă, să se simtă bine. Dar problema este nu ce piese pui, ci cum le faci.

Din întâlnirea dintre manager şi artist, cine pierde şi cine câştigă?

De regulă pierde artistul. În cei patru ani de la minister, în afară de un spectacol dedicat lui Eminescu n-am făcut nimic...

Şi regretaţi?

Nu, nu regret. Cred că am făcut câteva lucruri care funcţionează şi acum foarte bine.

"Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina...''

"O poezie nu poate fi spusă pur şi simplu. Ea trebuie cercetată în spaţiile goale dintre cuvinte, acolo unde nu e scris nimic.''

"Nu trebuie să faci compromisuri pentru public. Există obsesia tuturor directorilor de teatre, pe bună dreptate, de a avea comedii spumoase, şi lumea să se bucure, să râdă, să se simtă bine.''

„În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte"

Ce e în neregulă în sistemul teatral din România?

Şcoala. Generaţiile care au venit sunt din ce în ce mai puţin profesionalizate. Apoi, sistemul e vinovat pentru că n-avem voie să angajăm pe nimeni în teatru. E nevoie tot timpul de tineri talentaţi. În cel mai fericit caz, poţi să-i iei să joace un rol în colaborare, dar un actor trebuie să fie într-un teatru, să simtă pulsaţia instituţiei. Lucrurile astea, de patru ani, nu mai există. Iar şcoala, care era foarte bună, s-a degradat. Nu toţi profesorii sunt cei mai potriviţi să-i înveţe pe alţii. Sistemul ăsta al doctoratelor obligatorii în artă a distrus mult. M-am opus cât am putut în perioada când eram în guvern şi
n-am reuşit. Am dat exemple celebre. Le-am spus că Pavarotti n-ar putea să predea în România canto, pentru că n-are studii. Ion Voicu, dacă ar mai fi trăit, nu putea să predea vioara, Gheorghe Zamfir nu poate să predea naiul. În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte. Omul se naşte cu geniu sau nu. Cum să-l pui să-şi dea un doctorat fals? Nu e nevoie, opera lor e doctoratul lor. Or, lucrul ăsta a făcut ca foarte mulţi actori care n-au urcat pe scenă decât sporadic sau deloc să predea tehnica actoricească, neştiind-o bine nici ei... Apoi, munca în artă e o competiţie, ca şi în sport. Cine aleargă azi atât de bine, că face un record mondial trebuie să fie cel mai bine plătit, nu? Aşa şi la noi. Sunt actori pentru care vine publicul şi actori pentru care nu vine publicul. Ce faci în situaţia asta? Sunt actori pentru care nu vine publicul care au salariu mai mare decât ceilalţi, ceea ce este un fals. În străinătate nu există actori angajaţi, ei sunt reprezentaţi de agenţi, de impresari. E adevărat că e o piaţă mult mai complicată decât are România, dar până la urmă trebuie să se întâmple o reformă şi aici. Am crezut că pot s-o fac şi eu la minister, dar n-am făcut-o, pentru că nu ai ce să le oferi oamenilor ca debuşeu. Ei nu au nicio vină că au ajuns în situaţia asta şi atunci trebuie găsită o compensaţie.

Când faceţi teatru, în oricare dintre posturi - regizor, actor, manager - pentru cine îl faceţi? Pentru dumneavoastră, pentru public, pentru critică?

Niciodată pentru critică. Dacă te gândeşti la critică - şi sunt regizori care fac spectacole care să influenţeze părerea pozitivă a unor critici -  nu e în regulă. Eu, atunci când fac un rol nou sau pun o piesă, în primul rând mă caut pe mine. Pentru public, da. Fără public noi nu existăm.

Cel mai important despre dumneavoastră înşivă ce-aţi învăţat prin teatru?

Să fiu eu însumi. La un interviu în perioada comunistă am fost întrebat ce reperezintă teatrul pentru mine şi am spus: „e o şansă de a supravieţui". Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina, am folosit limba română în poezie sau în spectacole pentru a demonstra că există un sistem de referinţă, care e şi unul de rezistenţă în acelaşi timp. În societatea românească, teatrul a jucat un rol important de rezistenţă.

Acum mai e o formă de rezistenţă?

E tot timpul. Acum e rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fuga de responsabilitate, la superficialitate. 

"Arta e o formă de rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fuga de responsabilitate, la superficialitate.''

0 Full Monty la "Nationalul" timisorean

articol aparut in Adevarul, scris de Monica Andronescu

Musicalul lui Răzvan Mazilu, „The Full Monty“, de la Teatrul Naţional din Timişoara, inspirat de filmul cu acelaşi nume, propune o poveste cu un final fericit şi extrem de curajos.

Anunţat drept o megaproducţie, un spectacol cu totul special, „dus până la capăt", cum spune şi titlul, „The Full Monty", de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara, în regia lui Răzvan Mazilu, este ceea ce se cheamă un succes de public.

Bazat pe filmul cu acelaşi nume, produs de Fox Searchlight Pictures şi care a fost foarte bine primit în 1997, când a apărut pe ecrane, spectacolul este o poveste tristă spusă cu umor, despre drama unor bărbaţi care rămân şomeri şi, odată cu slujba, sunt pe cale să-şi piardă şi familiile, şi respectul de sine.

Aventură până la capăt...

Unul dintre cele mai celebre musicaluri ale ultimului deceniu, „The Full Monty", cu muzica lui David Yazbek şi textul lui Terrence McNally, a avut premiera absolută în 2000, la Old Globe Theatre din San Diego, ajungând rapid unul dintre titlurile de mare succes de pe Broadway, primind numeroase premii şi nominalizări la Tony Award, Drama Desk Award sau Theatre World Award. Spectacolul pus în scenă de Răzvan Mazilu îşi propune să umple un gol din lumea prea săracă în musicaluri a scenei româneşti, în care mai răsare din când în când câte-o producţie, realizată de obicei cu o pasiune ce acoperă adesea alte lipsuri.

Este şi cazul montării de la Teatrul Naţional din Timişoara, care, într-un spaţiu bine gândit de Dragoş Buhagiar ca să slujească ideii spectacolului şi atmosferei, se preocupă în primul rând de plăcerea spectatorilor, obţinută în relaţie directă cu plăcerea actorilor. E vorba de un efort de trupă, ce, timp de trei ore, cântă şi dansează cu vizibilă pasiune.


Decorul este dominat de pereţi înalţi de cărămidă, care funcţionează la fel de bine ca fundal pentru spaţiile exterioare, ca şi pentru cele interioare, câteva felinare de stradă şi două măsuţe de local. Iar atunci când schimbarea „cadrelor", ca în film, necesită modificări de amploare, scenografia rezolvă situaţia introducând în scenă două module mobile, fiecare cu câte două etaje - aşadar, patru apartamente diferite, patru spaţii diferite, patru lumi diferite, pe care regia mută „camera de filmat" din când în când, fără teama că aceste permutări la vedere ar dăuna în vreun fel convenţiei.

Povestea este dezvoltată pe aceleaşi linii ca cea din film. Doi prieteni rămân şomeri după ce oţelăria se închide. Jerry şi Dave, chinuiţi de frustrări, se ascund în toaleta unui club unde soţiile lor au venit să se delecteze la un show de striptease masculin. Întâmplător, aud o discuţie între cele două din care descoperă ce gândesc femeile despre ei. În plus, Jerry află că e pe cale să piardă dreptul de a-şi mai vizita fiul, din motive de nerespectare a obligaţiilor financiare.

De dragul publicului

Din disperare şi din neputinţă, bărbaţii se hotărăsc să se apuce de... striptease, ca să facă rost de bani, şi să meargă până la capăt full monty, să se dezbrace complet. Aventura începe şi este pe jumătate fascinantă, pe jumătate chinuitoare. Împreună cu alţi patru bărbaţi, toţi şomeri şi disperaţi, printre care şi fostul lor şef, cei doi încep audiţiile şi creează cea mai ciudată trupă de stripperi care a existat vreodată: nici prea arătoşi, nici prea la prima tinereţe, nici prea pricepuţi la dans sau la a crea suspans, nici prea sexy, dar hotărâţi să meargă până la capăt...
Nevoiţi să depăşească pe rând complexe şi spaime, să se obişnuiască încet, încet cu o postură deloc avantajoasă şi adesea caraghioasă, cei şase bărbaţi se descoperă pe ei înşişi, îşi descoperă limitele şi, ca în orice musical de Broadway care se respectă şi ca-n orice poveste care trebuie să-şi cucerească publicul cu desăvârşire, eforturile nu sunt în zadar.

Finalul, dincolo de o imagine full monty, în care timp de câteva fracţiuni de secundă, cei şase nu mai au... nicio taină pentru public, aduce cu el rezolvarea tuturor problemelor: bani, fericire, dragoste etc.
Spectacolul lui Răzvan Mazilu, în care efortul întregii trupe este lăudabil, nu-şi propune (şi bine face!) mai mult decât să delecteze publicul, ceea ce reuşeşte din plin. Şi muzica live, şi interpretarea actorilor, şi coregrafia lui Răzvan Mazilu, deopotrivă cu scurtele momente de striptease servesc toate aceluiaşi scop. De la Richard Balint, la Tania Popa sau la Ion Rizea, cu toţii au farmec, intră în joc şi se lasă furaţi de el, oferind momente plăcute, în care grotescul este împins până la limita la care se transformă în comedie, de cele mai multe ori de bună calitate.

Info

- Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara „The Full Monty"
- Muzica şi versurile: David Yazbek
- Text: Terrence McNally
- Regia: Răzvan Mazilu
- Scenografia: Dragoş Buhagiar
- Cu: Richard Balint, Tania Popa, Ion Rizea, Gabriela Popescu, Cristian Rudic, Victor Manovici

0 La teatrul Mepropolis se joaca teatru in serial

 Articol aparul in Adevarul, scris de Monica Andronescu.

Pe 14 şi 15 ianuarie, la Teatrul Metropolis din Bucureşti va fi prezentat în avanpremieră „Îngeri în America“, primul spectacol în două părţi de pe o scenă din România.

Considerate printre cele mai importante zece texte dramatice ale secolului trecut, cele două piese ale dramaturgului Tony Kushner, „Apropierea mileniului" şi „Perestroika", reunite sub titlul „Îngeri în America", vor fi pentru prima dată reprezentate integral în România, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. După ce, în 1998, Theodor Cristian Popescu a montat la Teatrul Nottara doar prima parte, de data asta noutatea absolută constă în faptul că Victor Ioan Frunză aduce pe o scenă autohtonă noţiunea de „teatru în serial".

Percepută la vremea la care a fost scrisă, la începutul anilor '90, drept un manifest al drepturilor culturii şi mişcării gay, piesa a fost distinsă în 1993 cu premiul Pulitzer şi de două ori cu Tony Award. Povestea tulburătoare a lui Kushner vorbeşte despre New York-ul anilor '80, când izbucneşte SIDA, iar problema homosexualităţii apare într-o altă lumină. 

În căutarea unui nou Mesia

Aşa cum a declarat pentru „Adevărul", Victor Ioan Frunză îşi propune să pună accentul, în spectacolul de la Metropolis, pe acele laturi ale textelor în care este dezvoltată dimensiunea religioasă. „Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii, pentru că a văzut mult prea mult rău în jur, iar îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Or, acest Mesia este un Mesia atipic, îl găsim acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin, după clişeele noastre, şi ăsta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperi în acest text. Dincolo de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, e o piesă în care, paradoxal, cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar proscrişii, cei despre care te-ai gândi că nu pot să acceadă în zona asta, sunt cei care cred în existenţa lor."

Spectacolul urmează a fi reprezentat în două seri diferite, în două părţi, de sine stătătoare. Iar felul în care regia şi scenografia, semnată de Adriana Grand, au conceput cele două montări accentuează şi subliniază legăturile şi dependenţa dintre ele. Personajele, psihologia lor şi decorul evoluează. Ceea ce se conturează în prima parte, „Apropierea mileniului", continuă şi îşi află rezolvarea în cea de-a doua parte, numită „Perestroika".

Spectatorul poate alege să vadă doar unul dintre spectacole, dar dacă nu le va urmări în evoluţie va pierde esenţa transformărilor care se petrec şi va rata misterul spectacolului, consideră regizorul.

De la metrou la Zidul Berlinului

Într-un decor conceput ca o veşnică sală de aşteptare - de metrou, de policlinică -, într-un univers neprimitor din care Dumnezeu a fugit şi în care îngerii au cu totul alte înfăţişări decât cele canonice, Adriana Grand propune un happening plastic, iar surprizele le veţi afla la faţa locului. În partea a doua totul se modifică şi sala de aşteptare devine Zidul Berlinului...

Victor Ioan Frunză respectă şi extraordinara provocare pe care o lansează autorul, ca toate rolurile să fie jucate doar de opt actori, cu recomandarea ca partiturile femeilor să fie interpretate de bărbaţi şi invers. Distribuţiile ambelor părţi sunt identice şi din ele fac parte George Ivaşcu, Virginia Mirea şi George Costin.

„Mi-a plăcut pariul de a face pe mica scenă a Teatrului Metropolis acest text foarte amplu. Cum spune Shakespeare: «să faci să-ncapă pe aceste biete scânduri o lume întreagă»", a mărturisit Victor Ioan Frunză, continuând: „Sunt convins că va fi un spectacol necesar într-o mişcare teatrală extrem de uniformizată".

"Sunt convins că va fi un spectacol necesar într-o mişcare teatrală extrem de uniformizată."

Victor Ioan Frunză

regizor

Info:

Teatrul Metropolis- „Îngeri în America"

14 ianuarie, ora 19.00, partea I: „Sfârşitul lumii e aproape"

15 ianuarie, ora 19.00, partea a II-a: „Perestroika"

Regia: Victor Ioan Frunză

Scenografia: Adriana Grand

Cu: George Ivaşcu, Virginia Mirea, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Nicoleta Hâncu, Cristiana Răduţă Bobic

Preţ bilet: 32,40 lei

0 Premiera cu spectacolul "Salome" la Teatrul Masca

Articol aparut pe Hotnews.ro

Spectacolul 'Salome', o adaptare a piesei lui Oscar Wilde, în regia lui Răzvan Alexandru Diaconu, va avea premiera joi, 12 ianuarie, la Teatrul Masca - Sala Jacques Lecoq, de la ora 19,00. Salome este un spectacol despre descoperirea celor mai adanci obsesii din interiorul uman. Obsesii care au toate la baza incalcarea unei ordini supraumane, unei oranduiri ancestrale pe care omul, in dorinta bolnava a cautarii si a asumarii puterii totale asupra a tot ce traieste, o incalca uitand ca, la urma urmelor, undeva, totul ii sta scris deja. Dincolo de binecunoscutul subiect biblic al taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul, spectacolul Salome pus în scenă ca muzical ofera contextul oportun pentru a patrunde in interiorul sufletului si psihicului fiecarui personaj in parte. Poate aceasta este unicitatea si farmecul acestei piese care trece dincolo de orice spatialitate si timp, de orice teama sau izbavire, punand o oglinda violenta in fata publicului. Iar Jocul mastilor ne aduce aminte ca singurul mod de a ne curati sufletul este sa ne mai dam jos mastile, a caror greutate o purtam zi de zi. Din distribuţia spectacolului fac parte Sorin Dinculescu (Irod), Anamaria Pîslaru (Herodiada), Emilia Manea (Salome), Alexandru Nagy (Ioan Botezătorul), Victor Apetrei (Naraboth) şi corul alcătuit din Denise Ababei, Antohi Doina, Graţiela Bădescu, Iulia Brezeanu, Cornelia Cucu, Fulvia Folosea, Sorina Corneanu, Gabriela Marin. Regie si coloană sonoră - Răzvan Alexandru Diaconu Scenografie şi costume - Mădălina Cristina Troneci

0 Spectacolul „Toți Cinci“ împlinește trei ani

Articol aparut in Adevarul, scris de Dan Boicea

Compania Passe-Partout DP prezintă pe 14 ianuarie, la Teatrul de pe Lispcani, spectacolul aniversar „Toți Cinci", la trei ani de la premieră.

Foto: Tomoaki Minoda

De la prima cortină ridicată în 2009, spectacolul „Toți Cinci", oferit de Ana Pepine, Dana Paraschiv, Silviu Man, Paul Cimpoieru și Stefan Ruxanda, a avut mai mult de 60 de reprezentații pe scene din țară (București, Arad, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Pitești) dar și din străinătate (Budapesta, Praga, Frankfurt am Main, Skopje etc). În 2009, a participat la Festivalul Internațional de Teatru de la Avignon Off, prezentând publicului francez un crochiu de artă contemporană românească.
În deschiderea spectacolului programat pe 14 ianuarie, de la ora 19.00, spectatorii vor putea urmări un film care adună în câteva cadre importante cei trei ani de succes. Spectacolul a fost coordonat de Dan Puric și se numără printre primele creații proprii ale actorilor școliți de Dan Puric. De fapt, este a treia premieră a acestei generații, dintr-o serie de 11.
Spectacolul „Toți Cinci" deschide poarta spre sufletul omului contemporan, bântuit de angoase, frustrări, vise, iubiri și speranțe, traduse în gest, dans și pantomimă.
Comicul, tragicul și ilarul converg către un final spectaculos, care transcrie în imagini și emoții condiția omului. Demersul spectacolului nu critică omul, nu-l umilește, ci îl susține, vorbind precum personajul lui Sorescu: „Lasă, Iona, c-om ieși noi cândva la lumină!"

Informații utile
Bilete: 30 lei și 25 de lei, reducere studenţi 20 de lei
Rezervări și informații: 021.315.89.80 / 0761.319.819.
Programul casei de bilete: Marți - Miercuri - 11.00-18.00; Joi, Sâmbătă, Duminică - 12.00-19.00; Vineri - 11.00-19.00; Luni - închis

Spectacolele lunii ianuarie, la Teatrul de pe Lipscani
Sâmbătă, 14 ianuarie, ora 19.00 - Toți Cinci
Duminică, 15 ianuarie, ora 19.00 - Necuvinte
Joi, 19 ianuarie, ora 19.00 - Noi
Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 19.00 - Doi dintre noi
Duminică, 22 ianuarie, ora 19.00 - Fantasmagoria
Joi, 26 ianuarie, ora 19.00 - Made in Romania
Sâmbătă, 28 ianuarie, ora 19.00 - Royal Fashion

0 Teatrul se arată a fi bun şi în 2012 (II)

Cititi aici prima parte a articolului

 Articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu

"Trei surori", la Iaşi
Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi prezintă la 14 ianuarie premiera cu piesa "Trei surori" de Cehov, în regia lui Cristian Hadji Culea, scenografia Rodica Arghir. Printre proiecte în pregătire sunt "Opera calicilor" de Vaclav Havel, "Seara doamnelor" de Anthony McCarten şi Stephen Sinclair, în regia lui Vitalie Lupaşcu. Va crea din nou aici Radu Afrim.

Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu anunţă cea dintâi premieră a anului pentru 12 ianuarie, cu "Eden" de Eugen O’Brien, regia Cristian Juncu. La 29 ianuarie va fi adus la rampă spectacolul "Încurcă-i, drace!" după Ray Cooney, regia Şerban Puiu. La secţia germană va avea loc, pe 31 ianuarie, premiera spectacolului "Shakespeare în 90 de minute" de Adam Long, Daniel Singer şi Jess Winfield, regia Daniel Plier. Yasuda Masahiro va pune în scenă aici un spectacol după un text kabuki, "The Killer Lady and the Hell of Oil", premiera urmând să aibă loc la vară.

Un eveniment teatral va reprezenta la Sibiu, în primăvara acestui an, noua creaţie a lui Silviu Purcărete, după "Călătoriile lui Gulliver".

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca pregăteşte, la Sala Mare, "D’ale carnavalului" de Caragiale, în regia Monei Marian, cu premiera în 4 fe­bruarie. Va urma "Biloxi Blues" de Neil Simon, regia Cristian Nedea (premiera în jurul datei de 20 martie). Regizorul Alexa Visarion va monta la Naţionalul clujean "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, scenografia Adriana Grand – premiera în jurul datei de 20 mai. În cadrul programului "Punţi peste graniţe" derulat aici, va fi adus la rampă "Războiul clovnilor”, scena­riul şi regia Eli Simon (SUA). Premiera va avea loc la 15 mai, la închiderea stagiunii. În septembrie 2012, teatrul va aduce la rampă "Hamlet" de Shakespeare, regia Roberto Bacci (Italia) şi "Idiotul", dramatizare după Dostoievski, regia Anna Stigsgaard (Danemarca).

Săptămâna Caragiale, în Bănie
Silviu Purcărete este în repetiţii la Teatrul Naţional din Craiova, cu "Furtuna" de Shakespeare. Anul Ca­ra­gi­ale va fi marcat aici cu mai multe titluri. La 15 aprilie va avea premiera "D’ale carnavalului", regia Alexandru Berceanu, iar în iunie "O scrisoare pier­dută", regia Mircea Cornişteanu. În repertoriu există deja alte montări de Cragiale: "O noapte furtunoasă", re­gia Mircea Cornişteanu, "Conu Leonida faţă cu reacţiunea", regia Diana Dragoş, "Năpasta", regia Kin­cses Elemer. Teatrul va organiza în sep­tembrie "Săptămâna Caragiale", în cadrul căreia va fi prezentată integrala pieselor marelui autor.

Teatrul Naţional din Timişoara anunţă, până la închiderea stagiunii curente, mai multe premiere: "M-am hotărât să devin prost" de Martin Page, regia Antoanela Cornici (26 februarie); "Copenhanga" de Michael Frayn, regia Adrian Tamaş (1 martie); "Înainte de pensionare" de Thomas Bernhard, regia Christian Papke (10 martie); "Dumnezeu e un gangster" de Nick Mancuso – one man show Doru Iosif (1 aprilie); "Cloaca" de Maria Goos regia Mi­ha­­ela Lichiardopol (10 aprilie); "Gaiţele" de Al. Kiriţescu, regia Ion-Ardeal Ieremia (28 aprilie); "Tre­nu­le­ţul Thomas", regia Mirela Puia (2 iunie); "Oxigen" de Ivan Viripaev, regia Alexandru Mihăescu (28 iunie) şi "Viaţa e vis" de Calderon de la Barca, regia Mihai Măniuţiu (30 iunie).

Andrei Şerban lucrează în pre­zent la un nou spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca: "Hedda Gabler" de Ibsen, cu premiera în a doua jumătate a lunii ia­nua­rie. Va monta în primăvară, pe aceeaşi scenă, şi regizorul Felix Alexa – "Domnişoara Julia" de August Strindberg. Până la sfârşitul stagiunii vor fi aduse la rampă şi "Femeia nisipurilor" de Abe Kobo, regia Mona Marian, şi "Nunta perfectă" de Charles Mee, regia Karin Conrood.

Un teatru nou
O premieră pentru 15 ianuarie anunţă Teatrul de Artă Deva – instituţie foarte tânără. Spectacolul regizat de Horaţiu Mihaiu se inti­tulează "Inventatorul iubirii" de Gherasim Luca.

Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, care încă nu a revenit acasă, adică în clădirea care se renovează, pregăteşte o serie de producţii, prin vecini. Pentru sfârşitul lunii februa­rie, va fi adus la rampă spectacolul "Vino şi vezi-i!", dramatizare după Leonid Filatov de Tudor Tăbăcaru, care va semna şi regia. În aprilie va avea premiera "Cu dricul la nuntă" de Hanoch Levin, spectacol de Louis Dânceanu. O piesă rusească, a fraţilor Vladimir şi Oleg Presniakov, "Înainte de potop" (tragicomedie despre sfârşitul lumii), în regia lui Cristian Ban, va fi adusă la rampă în iunie. Stagiunea 2011-2012 se va încheia la Piatra-Neamţ cu "Schiţe" de Cehov, spectacol creat de Alexandru Dabija.

La 21 ianuarie, va avea loc la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea "premiera naţională" a spectacolului "Aproape" de John Cariani, regia Cristi Juncu. Până în iunie vor fi create: "Statuia căreia îi miroseau picioarele" – text şi regie Iulian Margu; "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, regia Botos Bálint (debut); "Moftul român No.4", pe texte de I.L. Caragiale, regia Adrian Roman.

Teatrul "Toma Caragiu"” din Ploieşti va avea prima premieră din acest an la 15 martie, cu piesa "Năpasta" de Caragiale. Regia va fi semnată de Cristi Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu. Pe 6 aprilie va fi premiera cu un alt Caragiale – "O scrisoare pierdută", în regia lui Lucian Sabados şi scenografia Viori­căi Petrovici. Teatrul a gândit "un pro­gram coerent" dedicat Anului Ca­ra­giale. În repertoriu sunt deja producţii realizate pe opera caragialiană, printre care şi "O noapte furtunoasă", re­gizată de Sabados şi cu care Teatrul "Toma Caragiu" va efectua, în perioada 24-27 februarie, un turneu în Germania (Stuttgart, München şi Frankfurt). La 10 aprilie, intră in repetiţii Theodor Cristian Popescu, cu un text de Vasili Sigariev: "Văcuţele Domnului se întorc pe pământ". Premiera va avea loc la începutul lui iunie.

Luna ianuarie (data de 28) va fi marcată de Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov cu premiera "Absint" de Magda Fertacz, în regia lui Claudiu Goga, scenografia Lia Dogaru. Vor mai monta Vlad Zamfirescu, Cristian Hagi Culea, Radu Alexandru Nica.

Teatrul de proiecte "George Ciprian" din Buzău anunţă pentru luna martie premiera cu spectacolul "Copiii teribili" de Jean Cocteau, regia Diana Lupescu.

De remarcat că pe lângă pro­iec­te­le pe care le are în Bucureşti şi anunţate în ziarul de ieri, Victor Ioan Frunză începe repetiţiile, pe 17 ia­nuarie, la spectacolul "Familia Tót" de István Örkény, pe scena  Teatrului Municipal din Miercurea Ciuc, acolo unde a mai montat. Premiera va avea loc la 2 martie. Această creaţie completează spectacolul în limba română, cu aceeaşi piesă, de la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu" din Bucureşti – un binom teatral dedicat centenarului Orkeny de anul acesta. Frunză pregăteşte şi "Minunata lume nouă" de Aldous Huxley, la Teatrul Figura din Gheorghieni.

"Furtuna", la Craiova
Pentru ediţia din 2012 a Festivalului Internaţional Shakespeare, Teatrul Naţional din Craiova pregăteşte "Furtuna", la care lucrează în aceste zile regizorul Silviu Pur­că­rete, avându-i în echipă pe scenograful Dragoş Buhagiar şi pe compozitorul Vasile Şirli. Premiera va avea loc la 11 februarie. Distribuţia îi include pe Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Va­ler Dellakeza, Valentin Mihali ş.a. În cadrul Festivalului Shakespeare, spectacolul va fi prezentat vineri, 27 aprilie. La edi­ţi­a trecută, din 2010, Teatrul din Craiova – gazda acestui important eveniment dedicat operei lui Shakespeare – nu a avut o producţie nouă. Acum, Silviu Purcărete îi face curioşi pe spectatori, pe cri­tici, pe shakespearologi cu "Furtuna". În 1995, el monta aceeaşi piesă la Teatrul Nottingham din Anglia, în care jucase, alături de actorii britanici, şi Ilie Gheor­ghe, interpretându-l pe Cali­ban. Acum, acest mare actor deţine rolul principal în spectacolul de la Craiova.

"Eden", la Sibiu
Regizorul Cristi Juncu a realizat la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu "Eden", fiind pri­ma premieră anunţată în 2012 – pe 12 ianuarie. Montat la Sala Studio, spectacolul marchează cea de-a şasea premieră a acestei stagiuni. "Eden" este expresia metaforică a unui paradis conjugal în destrămare. Având la bază textul omonim al dramaturgului irlandez Eugene O’Brien, tragicomedia îi aduce în prim-plan, aşa cum informează teatrul, pe actorii Nicu Mihoc şi Serenela Mureşan, într-un schimb de monoloage amu­zante, a căror realitate devine în final sfâşietoare.