0 Isadora şi Esenin dansează

Articol aparut in Adevarul, scris de Monica Andronescu. 

Maia Morgenstern şi Mihai Smarandache aduc, în premieră, pe 8 şi 9 februarie, pe scena de la Teatrul Odeon, tulburătoarea poveste a dansatoarei Isadora Duncan.

„Când Isadora dansa" este premiera cu care Teatrul Odeon din Bucureşti începe anul 2012, aducându-i pe scenă, în regia lui Răzvan Mazilu, pe Maia Morgenstern şi Mihai Smarandache. Pe 8 şi 9 februarie, cunoscuta piesă „Când Isadora dansa" a lui Martin Sherman se va juca pentru prima dată  la Sala Majestic a Teatrului Odeon din Bucureşti. Important dramaturg şi scenarist american, Martin Sherman a devenit celebru odată cu nominalizarea la Premiul Pulitzer şi, mai ales, când a primit, în 1979, Premiul Tony pentru piesa „Bent".

Poezia şi dansul, iubire devoratoare

După ce, în 2009, Răzvan Mazilu a pus în scenă acelaşi text la Teatrul Meli din Atena, cunoscutul dansator şi coregraf propune acum o variantă a piesei lui Sherman şi pe o scenă românească. Textul spune povestea deopotrivă emoţionantă şi amuzantă, a Isadorei Duncan, care în anul 1923, se afla la Paris, falită şi fără casă, prinsă într-o căsătorie tumultuoasă cu poetul rus Serghei Esenin, dar convinsă în continuare că poate oferi frumuseţe omenirii prin dans. Pasiunea devoratoare a lui Serghei şi a Isadorei, un joc în care doi artişti celebri s-au lăsat furaţi şi chinuiţi de ei înşişi, este firul pe care se bazează montarea de la Odeon.

Dansatoarea care a schimbat regulile în lumea baletului clasic, fapt pentru care a fost blamată şi a părăsit America, stabilindu-se în Europa, este considerată o precursoare a dansului modern. Ea a uimit la acel moment, în primele decenii ale secolului XX, prin nonconformismul ei. Piesa lui Martin Sherman urmăreşte o perioadă din ultimii ani de viaţă ai artistei, surprinzând felul în care dragostea distrugătoare dintre cei doi o face să fie din start sortită eşecului.
Din distribuţia spectacolului, alături de Maia Morgenstern şi Mihai Smarandache, mai fac parte Rodica Mandache, Oana Ştefănescu şi Mircea Constantinescu, iar decorul este semnat de Mihai Păcurar.

0 „Carmina Burana”, varianta Căciuleanu

articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu. 
Teatrul Naţional din Târgu-Mureş prezintă la 17 februarie premiera spectacolului de teatru coregrafic „Carmina Burana”, realizat de Gigi Căciuleanu. Distribuţia este formată din aproape 40 de actori ai celor două secţii, română şi maghiară, ale Naţionalului şi din studenţi de la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş. Scenografia este semnată de Alina Herescu. Căciuleanu spune că această montare de teatru coregrafic este invers a ceea ce se numeşte teatru dans.
„Dacă teatrul dans, cel care e foarte cunoscut, înseamnă actorie facută cu dansatori, eu procedez invers. Fac dans cu actori”, spune Gigi Căciuleanu. Cunoscutul dansator şi coregraf a afirmat că a lucrat cu actori încă de la începuturile carierei sale, atunci când Liviu Ciulei l-a invitat la „Bulandra”, în 1970, să facă mişcarea scenică la memorabilul spectacol „Leonce şi Lena”, cu Irina Petrescu şi Ion Caramitru protagonişti.

0 Monologuri franceze emoţionante, la Odeon

Articol aparut in Adevarul, scris de Ana Maria Onisei. 

Piesa lirică „La voix humaine“/„Vocea umană“, după Jean Cocteau, producţie a Teatrului "Louis-Jouvet“ din Paris, se va juca pe scena bucureşteană sâmbătă şi duminică, de la ora 19.00.

Piesa lirică „La voix humaine" de Francis Poulenc pe textul lui Jean Cocteau, regizată de Vincent Vittoz, propune publicului trei texte ale lui Cocteau: „La dame de Monte Carlo", „Lis ton journal" (extras din „Le Bel Indifférent") şi „La voix humaine".

Spectacolul, un contrapunct între voce şi pian, îi are ca interpreţi pe mezzosoprana Stéphanie d'Oustrac şi pe pianistul Pascal Jourdan şi este prezentat la Bucureşti de Ambasada Franţei şi Institutul Francez împreună cu Teatrul Odeon.
Cocteau dorea să şocheze elita
„La voix humaine" sună ca o „operă telefonică", aşa cum remarca un critic de la BBC, e „un monolog cu o putere emoţională mai puternică decât orice altă piesă într-o montare grandioasă".
În piesă, trei femei ajung să aibă unul şi acelaşi destin: femeia-îndrăgostită şi părăsită, care luptă din toate puterile împotriva absenţei persoanei iubite. Spaţiul în care se petrec monologurile e unul închis, al intimităţii. Ultimele replici din „La voix humaine" sunt spusele femeii, la telefon, către fostul iubit: „Am firul în jurul gâtului. Am vocea ta în jurul gâtului... Sunt curajoasă. Grăbeşte-te. Hai. Închide!". Scrisă de Jean Cocteau în 1928, „La voix humaine" a fost adaptată pentru operă de compozitorul Francis Poulenc, în 1958. Prima reprezentaţie pe scenă a avut loc în 1959. Spectacolul a durat 40 de minute. Cocteau voia să şocheze elita printr-un „scandal de banalitate": povestea unei despărţiri prin telefon.

Astfel, rolul unic din „La voix humaine" revine unei femei tinere şi elegante, nu unei amante mai în vârstă abandonate pentru una mai tânără. Cruzimea piesei vine tocmai din aceasta, din ceea ce Cocteau voia să sublinieze ca fiind arbitrarul rupturii: un scandal de banalitate. La rândul lui, Poulenc a vrut să creeze un spectacol „înspăimântător şi ultrasensibil, care să îngrozească la fel de bine în momentele de calm, cât şi în cele de agitaţie".
Program
La voix humaine („La dame de Monte Carlo", „Lis ton journal", „La voix humaine")
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Sâmbătă 4, duminică 5 februarie, ora 19.00
Durata: aprox. 1 h 20'
Preţ bilete: 31,80 lei cat I, 15,90 lei cat II.

0 Dracula a ajuns în teatru prin ”Intrarea de urgenţă”

Graz. Migraţia a fost tema unui festival internaţional de teatru la care a participat şi Teatrul Maghiar din Cluj

Articol aparut in Romania Libera, scris de Claudiu Groza, corespondenta de la Graz.

Şase teatre din Europa şi Israel au demarat acum mai bine de doi un proiect dramatic foarte aparte, care viza transpunerea în formule artistice a uneia din cele mai spinoase probleme ale umanităţii, astăzi: migraţia. Intitulat "Emergency Entrance", adică "Intrare de urgenţă", în contrast cu binecunoscuta "ieşire de urgenţă" din toate spaţiile publice, proiectul a fost finalizat printr-un festival internaţional, derulat la Graz între 26 şi 29 ianuarie, la care au participat cele şase teatre partenere. Acestea sunt Teatrul Habima din Tel Aviv, Teatrul Garibaldi din Palermo, Teatrul Naţional din Praga, Teatrul Naţional din Atena, Shauspielhaus din Graz - organizatorii festivalului - şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Un spectacol de docu-ficţiune

Actorii clujeni au luat parte la festival cu un spectacol de docu-ficţiune, "Draculatura sau proiectul Brand Stroker", în regia lui Robert Lakatos, cunoscut regizor de film, care debutează în teatru prin această producţie. Montarea a fost prezentată în premieră în septembrie anul trecut, pe un scenariu al lui Robert Lakatos şi Cecilia Felmeri, în care secvenţe de film documentar - unele ridicole, altele atroce - sunt reconfigurate ficţional pe scena de teatru. "Draculatura" sondează proiecţia la nivel individual a mitului lui Dracula/Vlad Ţepeş, dar şi raportarea indivizilor la Eldorado-ul vest-european, reprezentat fie de fondurile europene, fie de ajutorul financiar oferit familiei de imigranţii care lucrează "afară", în Italia, în acest caz.

Un director de casă de cultură care vrea să ridice un monument în cinstea lui Dracula, care "n-a fost vampir", familia acestuia, un misterios "samsar" de fonduri europene şi un asigurator veros venit să-l despăgubească pe tatăl unei fete moarte într-un accident în Italia sunt personajele acestui spectacol inspirat de personaje reale, dar proiectat într-o ficţiune cvasi-grotescă pe scena de teatru. "Draculatura", în care joacă actorii Áron Dimény, Júlia Laczó, Csongor Köllő, Levente Molnár, Kati Panek, Loránd Farkas şi Enikő Györgyjakab, a fost jucat de două ori la Graz, cu un public de câteva sute de persoane, profesionişti ai teatrului, dar şi spectatori obişnuiţi. Discuţiile care au urmat celei de-a doua reprezentaţii au abordat nu doar maniera în care a fost construit spectacolul şi forţa clişeelor în mentalul colectiv, ci şi aspecte... geografice, unii spectatori fiind interesaţi de Cluj, România şi teatrul de limbă maghiară din Ardeal, subiecte despre care nu aveau prea multe informaţii.
Imigranţi şi minoritari

Toate cele şase producţii prezentate la Festivalul "Emergency Entrance" au fost semnificative pentru tema proiectului şi au probat o unitate artistică remarcabilă, deşi au fost construite în registre diferite, de la cel parodic la cel emoţional ori fantastic. "Olga cea invizibilă" (Teatrul din Atena) a tratat traficul de persoane, "Oamenii din barcă" (Teatrul din Graz) - migraţia maghrebiană spre sudul Europei, "Ţara promisă" (Teatrul din Tel Aviv) - pe cea a africanilor din sudul continentului spre Israel, "Vecinul meu, duşmanul meu" (Teatrul din Praga) a sondat raporturile majorităţii cu minoritatea, cea romă, în acest caz. Un subiect de interes pentru noi a avut "Cui i-e frică de o menajeră?", producţia Teatrului din Palermo, în care eroi au fost doi imigranţi români ce lucrau în travesti, ca menajere, în casa unei italience pe care voiau s-o jefuiască. Spectacolul se încheie în cheie fantasmatică, dar interesantă a fost maniera de interacţiune a celor doi români, unul decis să-şi ia viaţa de la capăt în Italia, celălalt visând mereu să se întoarcă acasă.

Festivalul "Emergency Entrance" este un proiect de teatru social, formulă artistică din ce în ce mai prezentă pe scenele lumii. Proiectul internaţional a fost finanţat prin fondul cultural al Uniunii Europene şi realizat de cele şase teatre participante alături de Uniunea Teatrelor din Europa, din care face parte şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

0 Caragiale pe limba lui Căciuleanu

Un interviu cu marele coregraf despre viitoarea creaţie „D’ale noastre” de la TNB.

Articol  aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu. 

Jurnalul Naţional: Domnule Căciuleanu, veţi crea un spectacol Caragiale, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în acest an, când se marchează centenarul morţii marelui dramaturg român, dar şi 160 de ani de la naşterea lui. Ce reprezintă acest proiect?
Gigi Căciuleanu: Spectacolul se va numi „D’ale noastre”. Este un titlu inventat de Dan Mastacan, căci cu el am gândit şi acest concept scenic. Scenografia va fi realizată de o altă complice a mea, de la spectacolul  „OuiBaDa”, Corina Grămoşteanu. Trupa implicată se numeşte „Compania Gigi Căciuleanu/ România”, al carei producător este Valerian Mareş – „Art Production”, şi va fi esenţialmente constituită din actorii/ dansatorii – hai să le spun „mişcă­torii” – din „OuiBaDa”.

• În ce cheie va fi lucrat „D’ale noastre”?
În cheia a ceea ce eu numesc „Teatru coregrafic”, adică teatru scris şi făptuit pe limba mea coregrafică atât în sensul interpretării, cât şi în cel al compoziţiei şi unde actorii trebuie să devină dansatori, adică să gândească şi să acţioneze în termeni coregrafici, spre deosebire de fai­mosul şi foarte răspânditul „dans-theatre” (Tanzteater), în care dansatorii devin actori şi acţionează şi gândesc în termeni teatrali.

• Am văzut acel extraordinar spectacol de dans, pe care l-aţi realizat cu Baletul Naţional din Chile pe poezia lui Pablo Neruda şi care mi-a plăcut foarte mult. De aceea vă întreb: veţi folosi în spectacolul de la TNB text caragialian?
Vă mulţumesc mult pentru aprecierea spectacolului meu nerudian. „Carne de Văzduh” este un spectacol în care dragostea pentru universul unui poet – în cazul acela Pablo Neruda – mi-a fost mobil şi călăuză. O pasiune de aceeaşi natură pentru Caragiale mă instigă să întreprind acest „D’ale noastre”, pe care îl am în minte, am impresia, dintotdeauna. Ion Caramitru (directorul Teatrului Naţional – n.r.) mi-a dat recent, în mod cu totul neaşteptat, această ocazie şi voi încerca să pro­fit de ea cu toată bucuria. De mult am visat acest spectacol. I l-am propus lui Ion Caramitru care, acceptându-l, mi-a spus: „Da, un Caragiale pe limba ta!...”.
În „D’ale noastre” mişcarea va fi atât „eroul principal”, cât şi „limba” folosită. Prin urmare, îmi propun să nu folosesc texte propriu-zise. Chiar dacă ele, bineînţeles, fi-vor mai mult decât prezente ca sub-texte. Sau să le spunem mai bine supra-texte? În orice caz pre-texte, puncte de pornire, pentru a intenta o explorare cu ajutorul mişcării fie şi numai al unei infime părţi ale acelui univers al disecării speţei omeneşti proprii lui Caragiale. Un Caragiale revizitat în ziua de azi în care absurdul ionescian a devenit logică coti­diană. Un spectacol în care mi-am propus să explorez această lume a noastră, cea de toate zilele, plină cu „de-ale noastre”. Nu numai cele ro­mâ­neşti ci, în general, cu cele „de-ale noastre” – omeneşti.

• Dar pe ce texte vă bazaţi?
Poate textul meu de prezentare să răspundă la întrebările dumnea­voastră: Cât de goi ne simţim, aşa, zvârliţi în „noaptea furtunoasă” a acelor nimicitoare nimicuri „d’ale carnavalului” cotidian. Fiecăruia dintre noi, la un moment sau un altul, ne-a fost să dăm peste vre(„o) scrisoare pierdută” pecetluind a cuiva pierzanie. Sau, poate şi mai des, fost-am acel cineva care cu disperare o caută. Duşi de un frenetic „lanţ al slăbiciunilor”, călcându-ne în picioare unii pe alţii, fără milă, permanent şi reciproc. Nefiind cu toţii altceva decât omul omului „năpastă”.

• Frumos... Când veţi începe lucrul la spectacol şi când va fi prezentat publicului?
Lucrul la concept şi la limbajul coregrafic l-am început demult. Lucrul fizic, cu „mişcătorii”, va începe la începutul lunii mai şi premiera va fi pe la mijlocul lui iunie.

• Cum este Caragiale în viziunea unui coregraf şi dansator, care a pătruns în profunzimea multor universuri literare şi muzicale o dată cu crearea spectacolelor de teatru coregrafic? Îi puteţi găsi un corespondent într-o literatură a lumii?
Caragiale este unic, mai ales, după părerea mea, datorită limbajului specific umano-românesc pe care îl foloseşte, pe lângă genialitatea dramaturgiei sale atât de prezente, şi în Momente sau Schiţe. Poate de aceea este imposibil de tradus într-o altă limbă vorbită. Pare, deci, paradoxal să încerci un CARAGIALE fără cuvinte. Chiar şi numele „Mitică” este greu de tradus. Dar cât de pasionant e în acelaşi timp de a încerca să redai prin mişcare sintagme absurde, ca de exemplu „Curat murdar” sau „Zoe, Zoe fii bărbată” şi atâtea multe altele, care au intrat deja în limbajul cotidian al tuturor vorbitorilor de limbă română. Ceea ce mă interesează în a mea „traducere” în mişcare ar fi tocmai Universalitatea caragialească a speţei umane.

• Spectacolele care poartă semnă­tura dumneavoastră au avut întotdeauna mare succes în România, ultima creaţie pe care aţi adus-o fiind „Noche Bach” prezentată de „El Banch” la Festivalul Enescu, anul trecut. Ce alt spectacol aţi dori să arătaţi publicului român?
Pentru că mă întrebaţi, vă spun visul meu. Mi-aş dori din suflet să pot avea ocazia de a arăta publicului românesc în mod permanent, nu sporadic – poate în cadrul creării în România a unui teatru de repertoriu Gigi Căciuleanu (ca de exemplu Picolo Teatro din Milano) –, spectacole ca „Piaza Italia”, „Oskolki”, „Mozartisssimo”, „No man’s land”, „Valparaiso Vals”, „Paris – Santiago”, „Cuerpos”, „Gente” şi alte câteva, pe care le-am tot arătat pe unde am fost, dar unele dintre ele nicicând în România.

• La ce lucraţi în prezent, ce proiecte aveţi?
Acum lucrez la Târgu-Mureş un spectacol tot de teatru coregrafic pe muzica şi textele (în latină) ale celebrei „Carmina Burana” de Carl Orff. Am întâlnit aici oameni deosebit de talentaţi şi interesaţi de a lucra cu mine „altfel” şi pe un „altfel” de sistem decât cel cu care erau obişnuiţi, un sistem care îmi este propriu. Vor fi aproape 40 de interpreţi din secţiile română şi maghiară ale Teatrului Naţional din Tg. Mureş, dar şi de la Facultatea de Teatru. Am văzut aici câteva piese minunate, printre care şi „Căsătoria” de Gogol într-o regie mi­nunată, cu actriţe şi actori într-adevăr mari. (...)  Premiera cu spectacolul „Carmina Burana” va avea loc pe 17 februarie.

0 Marin Moraru – 75 de ani

articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

Ne este foarte dor de Marin Moraru pe scenă, căci nu mai apare în spectacole. Mărturiseam de curând cititorilor bucuria că va juca, alături de Mariana Mihuţ, în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de Caragiale, în viitorul spectacol al lui Silviu Purcărete de la Teatrul Naţional Bucureşti. Dar nu, nu a mai vrut sau nu a mai putut... Deoarece filmează mult pentru seriale tv. E alegerea artistului, a marelui artist, care astăzi împlineşte 75 de ani. Oricum, indife­rent de ce joacă, spectatorul de astăzi are satisfacţia sufletească de a-l vedea pe minunatul actor în activitate. E o bucurie imensă, iar în această zi din plină iarnă îi întoarcem din căldura inimilor noastre pe care el ne-a dat-o cu fiecare rol din teatru, film, televiziune sau radio. Vrem să-l ştim sănătos şi că este în continuare cu gândul la publicul său. Timp de peste 50 de ani a slujit cu credinţă arta. Din 1961, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, a jucat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, la Teatrul de Comedie, la „Bulandra”, la Naţionalul bucu­reş­tean. A făcut şi vreo 30 de filme de succes. Personajele pe care le-a reali­zat în nenumăratele creaţii teatrale sau cinematografice reprezintă un tezaur al culturii române. La mulţi ani, Marin Moraru!

0 Povestea lui Emil Hossu: de la copilăria într-un lăgar din Germania la viaţa de actor de succes în România

Articol aparut in Romania Libera.

Actorul Emil Hossu, care a decedat miercuri seară, la vârsta de 70 de ani, şi-a dedicat viaţa filmului şi teatrului românesc, fiind iubit de public în special datorită simţului fin al umorului şi modestiei sale, scrie Mediafax.
Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, dar declara presei "Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme".
Întrucât tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945, toată familia sa a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors in România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea "origine sănătoasă", Emil Hossu a reuşit să intre la Academia de Teatru şi Film abia din a treia încercare.

Actorul Emil Hossu, care a decedat miercuri seară, la vârsta de 70 de ani, şi-a dedicat viaţa filmului şi teatrului românesc, fiind iubit de public în special datorită simţului fin al umorului şi modestiei sale, scrie Mediafax.
Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, dar declara presei "Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme".
Întrucât tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945, toată familia sa a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors in România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea "origine sănătoasă", Emil Hossu a reuşit să intre la Academia de Teatru şi Film abia din a treia încercare.


Erou nu numai pe scenă
În 1986, actorul Emil Hossu se afla într-o navă Tarom, care a luat foc pe aeroportul din Cluj. Trei oameni au decedat atunci, în flăcări.
Stewardesa Aurelia Grigore, care se afla la bordul navei AN 24, care aparţinea companiei Tarom, a declarat, pentru Libertatea, că Emil Hossu a ajutat la salvarea pasagerilor.
„Părea o aterizare obişnuită. Doar că, în faza finală când piloţii au atins cu jamba faţă pista ceva s-a întâmplat. Roata şi tot dispozitivul hidraulic au străpuns cabina piloţilor. Avionul a ieşit de pe pistă în flăcări. Se aprinsese lichidul hidraulic. Mecanicul de bord a fost strivit iar piloţii au murit şi ei. Unul sufocat al doilea la spital cu arsuri grave.
Când s-a oprit avionul, în cabină s-a instalat panica. Oamenii urlau şi vroiau să iasă. Am deschis uşa din spate şi am început evacuarea de urgenţă. Atunci am observat că unul dintre pasageri nu fugise, aşa cum făceau ceilalţi. Rămăsese lângă mine, şi foarte calm îi ajuta pe ceilalţi să coboare şi le spunea încotro să o ia. A fost un moment special. Era chiar actorul Emil Hossu. În afară de cele trei victime nimeni nu a avut de suferit ceva. Am aflat că s-a stins. Îmi pare nespus de rău. A fost un erou în acea zi. Nu o să-l uit niciodată. Dumnezeu să-l odihnească! Condoleanţe familiei", a declarat Aurelia Grigore.



De la teatru radiofonic, la teatru şi film
Emil Hossu este cunoscut în special datorită carierei sale cinematografice, însă primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. De asemenea, el a fost actor al Teatrului Nottara din Bucureşti.
Printre filmele în care a jucat Emil Hossu se numără: "Triunghiul Morţii (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pamânteni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bobocilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Toamna bobocilor" (1975), "Aventurile lui Babuşcă" (1973), "Simpaticul domn R" (1969) etc.
El a fost cunoscut şi pentru rolurile din spectacole de teatru, printre care se numără: "Aniversarea", "Blocaţi în dormitor", "Capul de Răţoi", "Clipe de viaţă", "De trei ori dragoste", "Doamna nevăzută", "Doi pe o bancă", "În piaţa Vladimir", "Miciuna din mine", "Nu vorbiţi cu actorii", "O familie trăznită", "Omul cu mârţoaga", "Omul hazardului", "Special sânge". De asemenea, Emil Hossu a jucat în numeroase spectacole de teatru radiofonic.




Actorul Emil Hossu a decedat miercuri seară, medicii SMURD neputând să-l resusciteze după intrarea în stop cardio-respirator. Echipajul SMURD a fost solicitat la Teatrul Nottara din Bucureşti în jurul orei 18.30. Coordonatorul SMURD Bucureşti, medicul Bogdan Opriţa, a spus că medicii au fost chemaţi pentru că actorul Emil Hossu a leşinat, nemaifiind conştient. Medicii l-au găsit pe actor în stop cardio-respirator şi au început manevrele de resuscitare, care însă nu au reuşit.

0 Compania de teatru Trilic lansează, pe 31 ianuarie, o serie de spectacole într-un club bucureştean

Articol aparut in Jurnalul National.

Compania de teatru independentă Trilic lansează, pe 31 ianuarie, o serie de spectacole şi evenimente artistice care vor avea loc în clubul Cool Cat din Bucureşti.
Primul spectacol este "Omul cu flori de mac crescânde din mână de trecători", interpretat de Ciprian Isidor, după un text de Daniil Eldar.
Reprezentaţia va avea loc pe 31 ianuarie, de la ora 20.00, iar după spectacol va avea loc un concert susţinut de formaţia Fierbinţeanu.
Seria de spectacole va continua cu "Monoloagele vecinului", cu/ de Laurenţiu Bănescu, "Măscăriciul", cu/de Victor Drăgan, şi "Floarea de turn", după un text de Sean McLoughlin.
Compania Trilic promovează teatrul contemporan independent şi a fost înfiinţată la începutul anului 2012 de Liana Iovu (director artistic), Diana Bogdan (coordonator artistic) şi Ciprian Isidor (coordonator artistic).

0 Emil Hossu a murit pe scena Teatrului Nottara

Articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu. 

A ieşit pentru totdeauna din scenă în momentul în care trebuia să joace în reprezentaţia de ieri cu "Aniversarea", la Teatrul Nottara, acolo unde interpreta, în această stagiune, personaje în şase spectacole. Emil Hossu a murit în holul sălii "George Constantin" (Studio), decesul fiind declarat în jurul orei 19:15, când spectatorii urmau să intre şi să-şi ocupe lucurile. Venise cu o oră înainte de în­ceperea spectacolului, aşa cum făcea de obicei. I s-a făcut rău. Alături de el erau colegi care jucau în "Aniversarea", printre care şi soţia sa, actriţa Catrinel Dumitrescu. Medicii nu l-au putut salva, deşi au încercat zeci de minute să-l resusciteze. În ultimele zile s-ar fi simţit rău, îl durea umărul. Emil Hossu părea un om sănătos. Juca în "Omul hazardului", "Doi pe o bancă", "Clipe de viaţă", "Nu vorbiţi cu actorii", "De trei ori dragoste" şi "Aniversarea". La sfârşitul anului trecut era aniversat de trupă, cu prilejul celor 70 de ani de viaţă. I-au cântat spectatorii "La mulţi ani", acum pu­blicul venit la "Aniversarea" nu a putut decât să păstreze un moment de reculegere. El răspundea atunci la replica colegilor că nu-şi arată vârsta. "Nu o arăt, dar, uneori, o simt. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut însă grijă să fac o atmosferă plăcută, fără încrâncenări... Nu pot să lucrez într-un loc unde nu mă simt bine. Teatrul Nottara este a doua mea casă. Colegii mei de toate vârstele sunt prietenii mei... Numai aşa ne păstrăm vi­goa­rea, adică tinereţea", spunea Milu, aşa cum îl dezmierdau prietenii. La Nottara a venit în 1966, la un an după ce terminase facultatea. În acelaşi an jucase în "Petru Rareş", dar s-a angajat aici doi ani mai târ­ziu. Avea modele, colegi din generaţia lui George Constantin, a lui Amza Pellea... Despre iubita sa soţie afirma: "... eu şi Catrinel ne completăm, de obicei, pentru că suntem foarte mult timp împreună, chiar şi în vacanţă". Acum a părăsit-o. Filmele lui Hossu Din 1967, Emil Hossu a jucat în foarte multe filme, dar şi în spectacole radiofonice. Cariera sa cinematografică include între altele "Triunghiul Morţii" (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Ha­rababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bo­bo­cilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Decolarea" (1971) etc. "Profesia mea încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă" "În ultima perioadă, din punct de vedere profesional mă consider destul de răsfăţat în sensul că am de lucru, ceea ce este extrem de important în viaţa unui actor. Farmecul profesiei este că există vârstă atât pentru Romeo, cât şi pentru Regele Lear, ca să luăm doar două exemple. Actoria nu are vârstă, poate să existe câtă vreme eşti în plenitudinea forţelor, câtă vreme şi raţiunea şi energia îţi permit să urci pe scenă pentru a transmite un mesaj. Din punctul acesta de vedere este perfect. La fel şi din punctul de vedere al vieţii de familie. Doar social mă ating nişte nemulţumiri care ţin de demnitatea umană pe care le regăsesc tot mai răsfirate şi mi se pare nedrept să primesc dispoziţii şi sfaturi de la oameni total lipsiţi de competenţă şi din punct de vedere intelectual, al experienţei de viaţă, dar şi moral. Aceasta este părerea mea, este ceea ce mă întristează într-o perioadă în care aş avea dreptul la un apus senin, dar optimistul din mine încearcă să regăsească un suport pentru ce va fi. În rest, am avut colaborări, chiar m-am întors dintr-un turneu absolut minunat, zece zile la Londra, cu spectacolul «Aniversarea», de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, în regia lui Vlad Massaci, ceea ce este o premieră, aşa am înţeles de la cei de la Institutul Cultural din Londra cu care am colaborat. Teatrul românesc a revenit după mulţi ani pe scena londoneză, la Barbican Centre, cea mai mare instituţie britanică dedicată artei şi culturii internaţionale. Am avut săli pline cu spectatori, au fost români, dar au fost şi mulţi englezi, sper eu că s-a făcut o propagandă culturală de foarte bună calitate. Ceea ce mă face să fiu încă o dată mândru că am ales această profesie şi care, deşi vorbeam de nişte nemulţumiri, încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă. Am şansa unor oameni apropiaţi de foarte bună calitate, aşa cum am şi multe decepţii vizavi de ceea ce vorbeam altădată numind coloană vertebrală. Mă felicit pentru că am dat de trei ori la teatru, deşi eram student la ASE. Şi atunci influenţau foarte tare condiţiile politice mersul adolescentului în viaţă, iar eu am insistat să fac ceea ce-mi doream foarte tare şi am reuşit. Aşa am avut marea şansă să colaborez cu artişti uriaşi fie la teatrul radiofonic, fie pe scenă, pe scândură. Mă gândesc la cei din generaţia de aur a lui George Constantin, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu şi Sanda Toma, dar şi a generaţiilor unor monştri sacri precum George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Irina Răchiţeanu, Emil Botta, actori cărora nu visam să le fiu prin preajmă şi totuşi mi s-a întâmplat. Acestea sunt lucruri pe care le-am realizat şi pentru care sunt satisfăcut de opţiunea mea. Nemulţumirea pleacă poate dintr-o superficialitate chiar în a selecta relaţiile umane de multe ori. M-am considerat, cred, şi poate că nu greşesc, prietenos şi când trebuia, şi când nu trebuia. Eu şi Catrinel am fost până de curând posesorii unui câine, Alun. Acum suntem posesorii a doi câini, pentru că în viaţa noastră a intrat o maidaneză pe nume Lizuca. Avea nişte probleme la picioare, am luat-o sub oblăduirea noastră şi este jucăria lui Alun şi în acelaşi timp a noastră. Împreună cu fiul meu, care îl are pe Farouk, câinele lui labrador, avem acest dialog cu animalele, care ne îmbogăţeşte viaţa şi legătura cu natura chiar în această Capitală plină de asfalt. Sunt drumuri în Herăstrău pe care le face Catrinel dimineaţa şi pe care atunci când ea este ocupată le mai fac şi eu. Acestea sunt lucrurile care nouă ne fac bine." Emil Hossu - Jurnalul Naţional, 24 noiembrie 2011 Dorina Lazăr: "Nu ştiu cum sunt aşezate stelele. Nici nu e îngropat Tudor Mărăscu şi văd că a murit Emil Hossu. Făceam parte din aceeaşi generaţie (...). Dorinţa supremă a unui actor e să moară pe scenă. Dumnezeu cred că l-a iubit foarte tare. L-a luat repede, fără boală. Nu a lăsat în urma lui decât iubire şi regrete". Sebastian Papaiani: "Ce pot să spun, moartea te surprinde uneori, surprinde şi victime şi îi surprinde şi pe cei din jurul ei. Sunt atât de tulnicit, să spun aşa. Nu înţeleg. Şi când eşti aproape de un om cum a fost Milu, când îl cunoşti, când ai lucrat cu el, când ai făcut filme, dispariţia lui, pentru cei care l-au cunoscut, este ca şi cum s-a rupt ceva din mine, s-a desprins. Îmi este extrem de greu să mai spun ceva acum". Vladimir Găitan: "Milică, Milică al nostru s-a dus. Era prietenul meu bun şi drag. Sunt întors pe dos, nu mă aşteptam. Era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Era ultimul om pe care mi-aş fi dorit să-l pierd. Mi-a fost un prieten foarte drag, am jucat împreună şi la Nottara şi în multe filme". "El era foarte verde, era un maramureşean frumos, fără semne că ar fi ceva. Dar asta ne este viaţa. Avem o generaţie care ne-am cam făcut datoria, uşor, uşor ne retragem".

0 Tudor Mărăscu va fi înmormântat la Bellu

Regizorul şi scenaristul Tudor Mărăscu, decedat la data de 22 ianuarie, va fi înmormântat sâmbătă, la Bellu. Potrivit Mediafax, sicriul cu trupul neînsufleţit al celui care a creat spectacole de teatru şi de televiziune va fi depus vineri dimineaţă la capela cimitirului. Aici apropiaţii şi cei care l-au cunoscut şi apreciat vor putea să-i aducă un ultim omagiu. Slujba religioasă şi înmormântarea vor avea loc în jurul orei 13:00.
Tudor Mărăscu, care avea 71 de ani, a murit după o grea suferinţă. S-a născut pe 10 noiembrie 1940. De-a lungul activităţii sale artistice, a creat aproximativ 60 de spectacole de teatru, printre care: „Adio, Europa!”, „Doamnele domnului Caragiale”, „Doi pe o bancă”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Harvey”, „Hitler al XVII-lea”, „Omul cu mârţoaga”, „Ondine” sau „Pădurea”.

0 De Ziua Unirii, horă la metrou

Teatrul Masca sărbătoreşte as­tăzi, începând cu ora 17:00,  Ziua Unirii în staţia de metrou Unirii 1. Spectacolul pregătit cu această ocazie este „Teatrul de 2 minute. Tradiţii”, constând într-un recital folk susţinut de Maria Gheorghiu şi o Horă a Unirii dansată împreună cu spectatorii din staţia de metrou. „Ani­ver­săm mâine un moment crucial din istoria poporului nostru, unul dintre cele mai valoroase momente de solidaritate ale na­ţiunii noastre. Vă invităm să rememoraţi alături de noi ziua în care aspiraţia unităţii culturale, de obârşie şi limbă vibra pe întregul teritoriu al ţării”, spune Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca.

0 Cum se evoca anul Caragiale pe scenele teatrelor

Articol aparut  in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

La 30 ianuarie se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Nenea Iancu, iar la 6 iunie 100 de ani de când a murit.

Anul 2012 dă ocazia de a organiza şi de a fi martori la evenimente tea­tra­le legate de opera lui I.L. Caragiale, căci sunt două momente de luat în sea­mă: 160 de ani de la naştere, care se împlinesc la 30 ianuarie, şi 100 de ani de când marele dramaturg şi pamfletar a dispărut fizic. Suntem, deci, în Anul Caragiale. Întâmplările im­por­tante încep să se precipite o dată cu apropierea datei de 30 ianuarie.

Steaua UNATC
Unul dintre primele semne ale Anului Caragiale va fi cel din 27 ia­nua­rie, când  Universitatea de Artă Tea­trală şi Cinematografică, al cărei patron spiritual este I.L. Caragiale, va primi o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, în cadrul proiectului derulat de Teatrul Metropolis, Magazinul Cocor şi Primăria Bucureşti.
„Oferim o stea unei instituţii, e o excepţie, deoarece vorbim de şcoala românească de teatru, care poartă numele lui Caragiale. Mi s-a părut că ar fi cel mai drept ca în ianuarie, când s-a născut Caragiale, să acordăm acest însemn Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică «I.L. Caragiale». E un semn de pre­ţu­ire a tuturor actorilor şi regizorilor mari care au plecat de pe băncile Fa­cul­tăţii de Teatru, dar şi a viitorilor mari actori care se pre­gătesc aici”, a spus pentru Jurnalul Naţional George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis. (Apropo, va primi o stea pe aceeaşi Alee a Celebrităţilor şi Marin Moraru, care la 31 ianuarie va împlini 75 de ani, ceremonia urmând să aibă loc la începutul lui februarie. Se va acorda o stea post-mortem, la 29 februarie, celui care a fost marele actor Ştefan Iordache).
În timpul Anului Caragiale, „Metropolis” îi va promova pe studenţii UNATC în cadrul aceluiaşi proiect din Piaţa Timpului: viitorii artişti vor prezenta spectacole în faţa pu­blicului, în Magazinul Cocor.

Exerciţiu de admiraţie
La Ploieşti, Teatrul „Toma Cara­giu” a pregătit un amplu program, care se va des­făşura pe parcursul zilei de 30 ia­nuarie. Va fi prezentată emisiunea filatelică „I.L. Caragiale – 160 de ani de la naştere” şi se va înmâna Pre­miul pentru cea mai re­pre­zen­tativă lucrare din expoziţia „Caragi­a­le în plastica contemporană”, după care va urma masa ro­tundă „Caragiale în permanentă ac­tu­a­litate”. Vor mai avea loc: spectacolul-lectură „Năpasta”, în regia lui Cristi Juncu; pre­zen­tarea ediţiei „Opere integrale I.L. Caragiale”, apărută sub egi­da Aca­demiei Române (coordonator acad. Eugen Simion); spectacolul de gală „O noapte furtunoasă la 10 ani de la premieră”, regia Lucian Sabados.
Un argument privind deschiderea astfel a Anului Caragiale ni l-a ofe­rit directorul Teatrului „Toma Cara­giu”, Lucian Sabados: „Visul nemărturisit al oricărui director român de teatru este programarea şi mai ales izbânda unui nou proiect Caragiale. Dar, într-o lume în care de la politică la şcoală, de la eco­no­mie la psihologie şi de la familie la so­cietate regăsim spiritul tutelar şi in­tuiţia strălucitoare a clarvăzătorului Caragiale, a-l înfăţişa şi a-l propu­ne în faţa unui public care respiră şi simte în cadenţa şi umoarea lui este mai mult decât o cutezanţă. Şi, chiar dacă noi românii avem păcatul de a trata cantitativist şi festivist până şi opera acestui genial observator şi fin analist al firii umane, uneori răspunderea artistică şi educaţională a unui director de teatru prevalează oricăror riscuri. Marea noastră şansă este că artistul Caragiale, ca orice mare creator, spune mai mult decât vrea să spună opera lui. Recursul la Caragiale este chiar recursul la autoanaliză, este curajul de a ne privi în oglinda neiertătoare a operei lui, şi noi ploieştenii, ca şi regăţenii, chiar suntem materialul de analiză predilect al «chirurgului» Caragiale. 2012 Anul Caragiale – un început de drum, sperăm cât mai generos artistic, în care Ploieştiul şi Prahova vor fi voci distincte în exerciţiul de admiraţie numit Dor de Caragiale”.
Patru zile cu I.L. Caragiale vor fi la Teatrul de Comedie, care găz­du­ieş­te între 28 şi 31 ianuarie patru producţii ale Teatrului Ariel din Râmnicu Vâlcea: „D-ale carnavalului”, regia Aurel Palade, „O noapte furtunoasă”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” şi „O scrisoare pierdută”, toate trei fiind montate de Doina Migleczi.

0 "Capra cu trei iezi" de la Teatrul ACT, studiu gastronomic în varianta Dabija

articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

Nu titlul atrage atenţia, ci numele ce­lui care a realizat spectacolul, căci "Ca­pra cu trei iezi" după Ion Crean­gă, în regia lui Alexandru Dabija, producţie a Teatrului ACT, i-a făcut curioşi pe foarte mulţi de îndată ce s-a ştiut despre acest proiect. Basmul a fost montat pe scene ale teatrelor pentru copii; există desen animat şi variante audio cu acest text al povestitorului de la Humuleşti, însă Alexandru Dabija, cel care a pus în scenă şi alte texte ale lui Creangă, citindu-le altfel, dă o anumită semnificaţie poveştii "Capra cu trei iezi".
Intrând în sala de spectacol, te invadează miros de sarmale. Simţi acest studiu gastronomic. Spectacolul începe cu venirea la praznic a Cumătrului (actorul Andi Vasluianu), aşteptat de Mama (Emilia Dobrin) şi Fiul cel mic, Mihăiţă (Mihai Calotă). În scenă apar şi fantasmele celor doi fii dispăruţi – Costică (Constantin Drăgănescu) şi Florinel (Florin Dobrovici). Echipa e fantastică, concepţia interpretării scenice – excelentă. Ideea în­dru­mă­toare este cântecelul Caprei din poveste: "Trei iezi cucuieţi,/ Mamei uşa descuieţi!/ Că mama v-aduce vouă:/ Frunze-n buze,/ Lapte-n ţâţe,/ Drob de sare/ În spinare,/ Mălăieş/ În călcâieş,/ Smoc de flori/ Pe subsuori!".
La Act, povestea e actuală. Mama a ho­tă­­rât să-i potolească poftele naşului co­­piilor. Şi a gâtit de toate... Împreună cu cel mic. Fiii mai mari apar şi co­mentează. Le place şi lor planul mamei, ela­b­­o­rat minuţios împreună cu fratele mai mic. Mama îşi boceştie fiii: "Bă­ie­­ţii, mamii, băieţi!". Naşul stă în ca­pul mesei şi îi e gândul la bucate. Se vor­beşte despre sarmale – din ce sunt fă­­cute, în ce sunt înfăşurate, în ce sunt fierte; despre răcitura de cocoş; despre ciorba de găină, despre cârnaţi, despre varza murată, despre vin şi ţui­că, des­pre colivă... Toate sunt aduse pe rând pentru Naş. Este un chin pentru lacomul ucigaş. Îi plouă în gură când i se spun reţetele: bucatele sunt pre­parate după gustul Cumătrului, că ştie Cumătra ce îi place lui şi ce nu îi place.

Reconstituirea
Cruzimea cu care lupul din poveste îi ucide pe cei doi iezi este răsplătită aici tot cu ferocitate, dar una gastronomică. În spectacolul de la ACT este nemiloasă uciderea Cumătrului. El bea şi mănâncă mult. Mama şi Mihăiţă, îndureraţi, îi satisfac deci poftele pentru mâncare (carne fragedă de ied) şi băutură (sânge). Reconstituirea actului criminal din text este axat pe arta culinară. Comic şi dramatic este totul. Discuţiile între fraţii decedaţi şi cel rămas în viaţă, dar şi cele dintre Naş şi Mamă sunt hazlii, însă stoarse din psihologia adâncă a vendetei premeditate de Capra lui Creangă.
Naşul nu mai poate mânca toate sarmalele la care a muncit Mama. Nici cârnaţii, nici varza murată.
Dar ea i le bagă în gură, povestind ce grozăvie a văzut atunci când s-a întors acasă încărcată cu de toate pentru copiii ei. "Mai vrei sarmale? Dacă m-ai văzut singură şi cu o casă de copchii, crezi că poţi să-ţi baţi joc?" Şi Cumătrul înţelege că e prins în cursă. Strigă de durere şi măr­tu­riseşte diabolic: "Da, le-am retezat capetele, le-am băut sângele...".
Naşul aiurează: "De ce ai ochii aşa mari?". El rămâne întins pe masă. Răzbunarea e definitivă. La final, e reţeta colivei. Mama îi dă lui Mihăiţă să mănânce colivă, le dă şi spectatorilor. Vor şi cei doi fraţi mai mari, dar ei sunt "plecaţi". Făptaşul moare pe aceeaşi masă la care a stat ca să-şi po­tolească poftele. "Să fie primit", rosteşte la final Emilia Dobrin, căreia trebuie să-i mulţumim, deopotrivă şi celorlalţi actori, pentru interpretarea firească şi convingătoare. Iar bagheta regizorală a lui Dabija s-a dovedit a fi fermecată şi de această dată.

Alexandru Dabija şi psihologia răzbunării
În 2007, Alexandru Dabija monta la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ spectacolul "OO!", având la bază "Punguţa cu doi bani" a lui Creangă. Anul trecut aducea la rampă, la Teatrul ACT "Absolut", după "Ivan Turbincă" de acelaşi autor. Săptămâna trecută a finalizat încă o creaţie scenică după opera povestitorului din Humuleşti: "Capra cu trei iezi" (Un studiu gastrono­mic). Toate trei sunt senzaţionale. Înainte de premiera din 17 ianuarie, apreciatul regizor spunea: "După ce ne-am încercat puterile cu metafizica din Ivan Turbincă în spectacolul «Absolut!», ne avântăm acum în psihologia abisală a cruzimii şi răzbunării din «Capra cu trei iezi», iar studiul pe care îl propunem este în primul rând unul gastronomic, pentru că moartea este, «in­variabil», însoţită de haleală. Cei care rămân mănâncă pentru că trăiesc".

0 INTERVIU: Despre îngeri cu Victor Ioan Frunză

Articol aparut in Romania Libera, scris de Gabriela Lupu.
 

Directorul de scenă Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand au lansat de curând la apă un proiect ambiţios. Este vorba despre spectacolul „Îngeri în America" (pe textul devenit simbolul deceniului '80-'90 al dramaturgului Tony Kushner) montat la Teatrul Metropolis, un diptic ce va fi reprezentat în două episoade.
Textul lui Tony Kushner e format din două piese: „Sfârşitul lumii e aproape" şi „Perestroika". Publicul le poate vedea în două seri consecutive. Despre acest demers teatral am vorbit şi noi cu regizorul Victor Ioan Frunză.

Victor, spune-ne cum ai ajuns la formula de teatru în serial?
Victor Ioan Frunză: Cele două episoade din „Îngeri în America" pot fi privite şi împreună şi separat. Sunt două piese distincte, prima a apărută în 1993 şi s-a jucat ca atare, cea de-a doua în 1994. Nu e important dacă s-a mai făcut sau nu aşa ceva, valoarea unui demers artistic nu constă în noutate, dar pot să spun că este totuşi prima oară în România când aceste texte sunt puse în scenă în integralitatea lor. E un lucru important pentru că „Îngeri an America" a fost inclus în topul celor mai bune zece texte ale secolului XX. A mai fost jucat integral la Teatrul Naţional din Londra, dar spectacolul emblematic pentru acest text este cel făcut de Warlikowski pentru Festivalul de la Avignon, spectacol care avea cinci ore jumătate. Dincolo de demersul cultural,e şi un act de curaj să „cânţi" o astfel de „simfonie" acum când oamenii nu mai au răbdare.

Ai avut anumite chei de lectură?
V.I.F: Am urmat indicaţiile autorului ca toate rolurile să fie jucate de doar opt actori care să interpreteze mai multe personaje. Mi s-a părut că reflectă viziunea lui asupra textului pentru că nu degeaba anumite personaje trebuie interpretate de un singur actor.

Trebuie spus că autorul nu se joacă doar cu personajele, ci şi cu sexele lor.
V.I.F: Exact. Dar dincolo de problematica importantă, cea a diferenţelor, cea a atacării suubiectelor tabu ca intoleranţa faţă de cel altfel decât tine, am descoperit că acest text este în mare măsură şi unul religios.
Deci nu e, cum a fost în mod simplist calificată, o piesă cu şi despre homosexuali.
V.I.F: Sigur, ea este şi o piesă cu şi despre homosexuali, dar nu doar atât.

În ce constă dimensiunea ei mistică?
V.I.F: Încă din titlu, ni se vorbeşte de îngeri care chiar apar. Dar nu unde te-ai aştepta, ci în lumea marginalilor, în suburbiile sărace. Pentru că doar acolo mai există oameni care mai cred în îngeri. Textul vorbeşte despre un Dumnezeu supărat pe lume şi despre nişte îngeri bolnavi. Ei coboară din icoanele de pe pereţii bisericilor şi se mută-n suburbie.

Ştiu că în anii '90 când a montat Theodor Cristian Popescu prima piesă din acest diptic la Nottara s-au înfuriat aşa numiţii „oameni de bine" care au pichetat teatrul. Crezi că între timp publicul s-a mai maturizat?
V.I.F: Eu şi Adriana ne-am lovit primii de acest gen de reacţii când am montat „Satyricon". Şi atunci, dar şi acum, homofobia era destul de puternică. Dar eu refuz să acreditez ideea că românul, vezi Doamne, are un comportament provincial şi intolerant. Bănuiesc că suntem la fel de intoleranţi ca mai toate popoarele când vine vorba de anumite teme sau temeri. Dar nu cred că o operă de artă, dacă este bine făcută, poate să scandalizeze. În plus, din motive de marketing, unii creatori chiar caută scandalul. Şi aşa cum spuneam, acest text este cu mult mai mult decât unul care pune pe tapet problematica homosexualilor, este o capodoperă care are o dimensiune uriaşă, cosmică chiar. Vorbeşte despre credinţă, despre dragoste, despre acceptarea aproapelui. Sigur că vorbeşte despre uriaşa tragedie care a fost izbucnirea acelei boli teribile, SIDA, despre care nimeni nu ştia de unde vine şi care a secerat atâtea vieţi, dar nu se opreşte aici. Ar fi fost doar un text didactico-moralizator şi atât. Această piesă îţi oferă o perspectivă auspra vieţii şi asupra morţii, o perspectivă luminoasă. Este şi o privire atentă asupra unei epoci întregi. Acţiunea debutează în 1985 şi se încheie în 1990.

Cum aţi reînviat epoca aceea?
V.I.F: Am încercat să refacem chiar şi spiritul acelor vremuri prin costume, prin muzică. Am imaginat mediul sonor pornind de la un personaj care petrece mult timp ascultând radioul şi m-am gândit ca tot ce se aude să pară că vine dintr-un radio la care cineva schimbă din când în când canalele, cu toate păcăniturile şi fâşâiala specifice. Adriana a conceput un decor care evoluează pe parcursul piesei. De pildă, există un personaj care îşi văruieşte camera şi practic decorul se construieşte din bidineaua aceluia. Iar în în partea a doua a spectacolului pereţii aceia văruiţi se transformă în zidul Berlinului. Am folosit până şi scaune ca cele din '85 şi chiar scaunul electric pe care a fost executată Ethel Rosenberg. Adriana a făcut rost de o fotografie a acelui scaun şi l-a refăcut identic. A creat o sală de aşteptare dintr-o staţie de metrou, unde personajele stau şi aşteaptă ceva. A fost o provocare să facem un decor atât de complex pentru scenuţa de la Metropolis. În sfârşit, nu se va mai putea spune că Adriana Grand a creat decoruri monumentale, deşi cu criticii noştri nu se ştie niciodată. Dar dacă nu a creat un decor monumental, cu siguranţă că a făcut foarte multe costume. Deci, de ceva tot vor putea să se lege unii. În spectacol, se schimbă cam 40 de ambianţe. Şi apare chiar şi un sicriu roz pe care Adriana l-a comandat la nişte pompe funebre din Alexandria.

Zi-mi ceva şi despre distribuţie.
V.I.F: Trebuie să-ţi spun că mi-a luat câteva luni să ajung la această distribuţie, am dat castinguri peste castinguri, cred că am văzut 500 de actori. Dar sunt foarte mulţumit pe cei pe care i-am ales, pe unii dintre ei îi cunoşti bine. O să încep cu cei tineri Adrian Nicolae este un debutant aporape, e la primul rol de anvergură, e un actor de o forţă deosebită. Nicoleta Hâncu a fost pentru mine o mare descoperire, sunt convins că s-a născut o stea. Aici au avut şansa să joace roluri mari şi actorii mari se fac pe roluri mari. Sigur că e frumos să spunem că şi rolurile mici sunt importante, ceea ce, într-un fel, e adevărat, dar nu creşti cu adevărat ca actor decât dacă ai şansa de a juca roluri mari pe texte mari. Alexandru Ion e un actor deosebit de interesant căruia i-am încredinţat un rol foarte greu. Apoi, mai sunt doi actori pe care-i cunoşti: Sorin Miron, care e şi de data asta unde trebuie, adică în miezul performanţei, şi George Costin. Acum am ajuns la numele grele: George Ivaşcu care a reuşit un personaj de un cinism care-l face foarte credibil. Nu e un personaj negativ de basm ci unul din realitate. Mai e Virginia Mirea cu care, deşi suntem colegi de generaţie, e doar a doua oară când colaborez, şi mă bucur că am recuperat timpul pierdut.

Apropo de SIDA, am văzut mai demult un spectacol al lui Maurice Bejart dedicat lui Freddie Mercury şi balerinului numărul unu din trupa lui Bejart, Jorge Donn, ambii morţi de SIDA. Acolo se spunea la un moment dat: „Ne-aţi spus să facem dragoste şi nu război. Atunci de ce oare, făcând asta, dragostea ne-a declarat război?". E această afirmaţie aplicabilă şi „Îngerilor în America"?
V.I.F: Foarte frumos spus. Da. SIDA a erupt în '85, exact anul în care începe acţiunea piesei.

Sala de aşteptare este, ca „hall-ul" lui Mircea Eliade, un spaţiu dintre lumea de aici şi cea de dincolo?
Da, este sala de aşteptare a sufletelor.
V.I.F: Revii pentru prima dată în acest spaţiu după ce ai montat la răposatul Theatrum Mundi, azi rebotezat Metropolis, „Regele moare".
Da şi am fost şocat. Pe vremea aceea teatrul era o ladă de gunoi în care iarna era un frig pe care nu-l biruiau nici o sută de aeroterme.

Adriana Grand cred că a fost fericită lucrând la „Îngeri în America" pentru că ea are un adevărat fetiş pentru apariţiile angelice.
V.I.F: Absolut. Expoziţia ei de la Budapesta „Îngeri industriali" pare acum o premoniţie.

După acest spectacol, tu ai început să crezi în îngeri?
V.I.F: Eu am crezut mereu în îngeri şi în miracol. Sigur că unii vor fi dezamăgiţi că nu avem îngeri zburători în spectacol, ca la circ. M-am gândit că apariţia îngerului trebuie să fie extrem de subtilă şi discretă, simplă chiar, dar, sigur, nu dezgolită de mister. Spectacolul are, repet, o puternică notă mistică, lucru confirmat şi de un preot care a văzut spectacolul şi care a făcut după aceea o analiză foarte pertinentă textului spunând că Dumnezeu este accesibil tuturor .

0 Teatrul Odeon anunta un eveniment teatral "Bucurestiul strict secret"

Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres anunţă debutul unei serii de evenimente teatrale cu titlul

BUCUREŞTI STRICT SECRET

Primul episod al seriei se referă la

MISTERUL SEBASTIAN

şi va fi prezentat vineri 18 şi luni, 28 noiembrie, ora 20.00, la Sala Studio.

Spectacol-document în regia lui Felix Alexa, pe scenariul lui Stelian Tănase, cu participarea lui Radu Beligan, a Rodicăi Mandache şi a lui Marius Manole

Premiera piesei “Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian a avut loc într-o clipă tragică a istoriei româneşti.
Armata roşie se apropia...
O trupă de teatru şi-a luat riscuri enorme, adică pedeapsa cu închisoarea şi deportarea în Transnistria, ca să joace o piesă de teatru excepţională. Secretul s-a păstrat, cu toate că serviciile speciale german şi român au încercat să afle cine se ascunde pe afiş sub un nume fals.
Autorul purta un stigmat în acele vremuri: era evreu.

Al doilea act al acestei drame are loc un an mai târziu, când Mihail Sebastian este călcat de o maşină.
A fost asasinat? Dacă da, de către cine? Cine are interes să ucidă un scriitor? Dacă ne gândim că Bucureştiul era ocupat de Armata Roşie şi bolşevicii se pregăteau să preia puterea, poate avem un indiciu.
Incomoda Mihail Sebastian pe cineva?
Fusese implicat în lovitura de la 23 august?
Dar dacă a fost pur şi simplu un accident?

Scenariul spectacolului îmbină elemente de televiziune, mărturii, muzică, documente de epocă, şi recreează prin flash-back-uri spiritul unei istorii secrete şi zbuciumate a unui Bucureşti uitat, dar pe care îl dorim viu în memoria noastră.

Durata spectacolului: 1h 20 min
Preţul biletelor: 21,20 lei

0 Patru piese de Caragiale – găzduite la "Comedie"

Articol aparut in Jurnalul National.

Teatrul de Comedie va găzdui la Sala Studio patru spectacole cu cele patru comedii scrise de Caragiale, producţii ale Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Reprezentaţiile vor avea loc între 28 şi 31 ianuarie. Astfel este marcat Anul Caragiale chiar în luna în care se împlinesc 160 de ani de la naşterea celebrului scriitor român (30 ianuarie). În 2012 se împlinesc şi 100 de ani de la moartea lui Caragiale (9 iunie).
Spectacolele vor fi prezentate astfel: "D-ale carnavalului" (regia Aurel Palade) – 28 ianuarie, "O noapte furtunoasă" – 29 ianuarie, "Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea" – 30 ianuarie şi "O scrisoare pierdută" – 31 ianua­rie (toate trei regizate de Doina Migleczi). Reprezentaţiile încep la 19:30. Aceste titluri, care sunt în repertoriul Teatrului Ariel de mai mulţi ani, cons­tituie programul iniţiat de conducerea instituţiei şi intitulat "Caragiale Non Stop". Spectacolele au fost jucate până acum atât în faţa publicului din Râmnicu Vâlcea şi din diverse localităţi ale României, cât şi în străinătate – la Praga, Korca (Albania), Laussane, Bruxelles, Sassari (Italia).

0 "Spărgătorul de nuci", balet pe gheaţă la Sala Palatului

AGERPRES.

Cea mai faimoasă trupă de balet pe gheaţă din lume, Saint Petersburg State Ballet on Ice, revine la Sala Palatului din Bucureşti, joi, cu spectacolul "Spărgătorul de nuci", de Piotr Ilici Ceaikovsky, informează un comunicat Project Events

Cunoscută în toată lumea şi considerată una dintre bijuteriile Rusiei, Saint Petersburg State Ballet on Ice revine la Bucureşti cu un show care a uimit şi încântat audienţe pe toate meridianele lumii. Poveştile puse în scenă de celebrii patinatori îmbină aranjamentul simfonic cu coloritul costumelor într-o manieră care au atras aplauze şi ovaţii în toată lumea. Această producţie de succes a fost găzduită până în prezent de peste 7.000 de scene.

Potrivit comunicatului citat, compania Saint Petersburg State Ballet on Ice a fost pioniera ideii de balet pe gheaţă. Era pentru prima dată în lume când un balet clasic în costume clasice de balet era pus în scenă pe un patinoar instalat pe scena unui teatru.

Biletele, cu preţuri cuprinse între 50 şi 300 lei, se găsesc la Sala Palatului, la magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center (parter, intrarea de lângă McDonald's), librăriile Adevărul şi Eminescu, magazinele Flanco, Victoria, Muzica şi online pe biletoo.ro, blt.ro, bilet.ro

0 „Noi4”, cu patru frumoase nebune ale marelui Bucureşti

Articol aparut in Jurnalul National, scris de Maria Sarbu.

La Teatrul LUNI de la Green Hours am văzut, de curând, spectacolul „Noi4” al asociaţiei „Teatrul nu e o clădire”. Textul e scris de Lia Bugnar, iar regia aparţine Dorinei Chiriac. Amândouă joacă în această montare din distribuţia căreia mai fac parte Maria Obretin şi Ilinca Manolache. Mai există un nume pe afiş, cel al Adei Milea – autoarea muzicii.
În beciul Green-ului, arhiplin, spectatorii, majoritatea tineri, au fost cuceriţi, pentru că e un spectacol bun. Râzi, apoi meditezi. Deşi simplu, aşa cum e stilul Liei Bugnar, textul are profunzime, te copleşeşte. E cu de-ale vieţii, de-ale artiştilor, cu iubire şi trădare, cu mărturisiri şi dezamăgiri; e cu teatru în teatru...
Patru frumoase nebune din marele nostru oraş, care trăiesc pentru teatru şi prin teatru, fac ceea ce gândesc. Şi fac bine. Am întrebat-o pe Lia Bugnar cum a apărut „Noi4” şi ea ne-a spus: „Spectacolul s-a născut într-o bună zi când noi4 beam o cafea pe terasă la Green şi toată lumea ne întreba dacă repetăm ceva (la Green se repetă de multe ori la mese). Noi răspundeam că nu, doar bem o cafea.
După câteva ore, am decis, la despărţire, ca eu să merg acasă şi să scriu o piesă. Iar a doua zi să ne vedem în acelaşi loc şi când ne vor întreba oamenii dacă repetăm să spunem că da, repetăm. Aşa am făcut (...)”. Lia ne-a mai spus că „Teatrul nu e o clădire” e asociaţia lor, născută o dată cu această piesă şi spectacolele create cu „Teatrul nu e o cladire” nu aparţin de un loc, ci se joacă oriunde.
Frumoasă prietenia între „cele4”. Nu s-au gândit la bani. Au lucrat destule spectacole şi fără bani. Se spune că Voicu (Rădescu), cel care a dat naştere Teatrului LUNI şi care produce spectacole aproape fără bani, le-a dat ceva bani pentru „Noi4”, jucat de câteva ori în pivniţa din Calea Victoriei. E şi el un frumos nebun al Bucureştiului...
De la începutul toamnei 2011, când a avut loc prima reprezentaţie, spectacolul a fost jucat în mai multe locuri. Au ajuns cu el şi la „Şarpele roz”, dar şi la Buzău. L-au prezentat o dată, în octombrie, şi în scop caritabil..., tot la LUNI. Lia invita publicul atunci, scriind pe Facebook: „Un capăt de viaţă. Sau un început. De data asta chiar avem nevoie de voi (...). N-ar fi un capăt de ţară, dacă nu ar fi sala plină; s-a mai întâmplat şi doare, dar scapi. Însă ar putea fi un capăt de viaţă de data asta. Vă spuneam că teatrul nu e o clădire, însă în mod sigur teatrul e actorul care îl face.
Duminică (9 octombrie – n.r.) jucăm pentru actorul Mircea Anca. Are leucemie. Un om tânăr şi talentat, şi bun, care ar putea să mai trăiască sau nu. E într-un spital dintr-o ţară şi nu-i ajung banii să-şi mai cumpere câţiva ani din viaţă. N-aş fi crezut că sintagma «time is money» poate fi adevărată şi în sensul ăsta atât de crud (...)”.
A fost public şi atunci, la „Noi4”. Să nu rataţi acest spectacol. E despre... de-ale vieţii... noastre.

0 Conferinţele TNB pe DVD, în librării

Articol aparut in Jurnalul National

Începând de ieri, DVD-uri cu prelegeri ale unor oameni de cultură susţinute în cadrul evenimentului „Conferinţele Teatrului Naţional” pot fi cumpărate şi din librăriile Humanitas din Bucureşti şi din ţară. Până acum, aceste produse erau puse în vânzare la Agenţia de bilete a TNB şi la standurile de carte ale teatrului. Din 2006, de când au fost reluate (conferinţele au fost iniţiate cu circa 80 de ani în urmă de Ion Marin Sadoveanu), s-au ţinut 50 de prelegeri, la Sala Atelier a TNB.
Toate au fost filmate, iar 35 transpuse pe DVD. Conducerea TNB şi-a propus să adune conferinţele într-o colecţie de DVD-uri, pentru a păstra „aceste mărturii de înţelepciune, cultură şi civilizaţie”.  Un DVD, care este însoţit de broşura cu textul conferinţei, costă 25 de lei. Conferinţele Teatrului Naţional au loc duminica, o dată la două săptămâni, deşi iniţial erau susţinute săptămânal. Temele sunt dintre cele mai diverse.

0 Andrei Şerban, din nou la Cluj

 Articol aparut in Romania Libera.

Marele regizor Andrei Şerban revine la trupa cu care a avut cele mai fructuoase colaborări, cea a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
 
După succesele cu „Unchiul Vania" şi „Strigăte şi şoapte", actorii de la Cluj lucrează cu Andrei Şerban pe un text de Henrik Ibsen: „Hedda Gabler". Din distri­buţie nu putea lipsi Bogdán Zsolt, cel care a primit anul trecut premiul UNITER pentru magistrala sa interpretare a lui Ingmar Bergman şi a câtorva alte personaje din montarea „Strigăte şi şoapte". Premiera oficială a spectacolului „Hedda Gabler" urmează să aibă loc pe 23 şi 24 ianuarie. Dar, înainte de premieră, publicul va avea oportunitatea de a vedea montarea în faza de repetiţii, între 19 şi 22 ianuarie. Scenografia este semnată de Carmencita Brojboiu

0 Spectacolul 'Viţelul de aur', în regia lui Eugen Gyemant, pe scena ArCuB

 Comunicat de presa ArCuB.

ArCuB - Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti vă invită duminică 29 ianuarie, ora 19.00, la Sala ArCuB la spectacolul Viţelul de aur, după Ilf şi Petrov, în regia lui Eugen Gyemant.

Dramatizarea după una dintre cele mai amuzante cărţi ale secolului XX, Viţelul de aur, scrisă de celebrul duo literar Ilf şi Petrov, doi mari maestrii ai comediei, prezintă un episod al aventurilor simpaticului escroc Ostap Bender prin Uniunea Sovietică a anilor 1920.

Făcând haz de necaz, Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Feinzilberg, 1897-1937) şi Petrov (pseudonimul lui Evghenii Petrovici Kataev, 1903-1942) au colaborat la o serie de romane, povestiri,foiletoane şi schiţe satirice.

În cele mai valoroase scrieri ale lor, Douăsprezece scaune (1928) şi Viţelul de aur (1931), scriitorii Ilf şi Petrov critică birocraţia, lăcomia, tradiţiile învechite din Uniunea Sovietică a secolului trecut.

În Viţelul de aur aflăm cum a încălcat Panikovski convenţia, despre cei treizeci de fii ai locotenentului Schmidt, despre telegrama fraţilor Karamazov sau despre fiul risipitor care se întoarce acasă. Protagonistul, Ostap Bender, este tipul de personaj  cu care putem da nas în nas şi-n vremurile tulburi pe care le traversăm acum. E fascinant cât de mult seamănă între ele epocile de tranziţie. În spaţiul cenuşiu dintre legile vechi şi cele noi se consumă destine fabuloase.

Trei escroci încearcă să pună mâna pe un milion de ruble şi să fugă cu banii la Rio de Janeiro, unde nu-i pune nimeni să construiască socialismul. Dar nimeni nu ajunge vreodată la Rio de Janeiro, deşi cu toţii visăm asta din copilărie şi ne petrecem vieţile încercând să punem mâna pe milionul de ruble. Toţi ne luptăm să călărim această lume mediocră, nesărată, să-i stoarcem resursele şi să fugim cât vedem cu ochii. Vrem să trăim adevărata viaţă, în adevărata lume, fără să ştim că „străinătatea e un mit”. Toţi ne credem Mari Maeştri ai Combinaţiilor şi toţi, toţi fără excepţie, ajungem administratori de bloc.

Eugen Gyemant

O echipă formată din tineri artişti  (regizor, scenografi şi actori) îşi dedică toate resursele creative pentru a deschide porţi către o lume a întâmplărilor care te fac să meditezi printre zâmbete.

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Vladimir Turturica si Tudor Prodan

Cu: Tudor Aaron Istodor, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu, Lucian Iftime, Smaranda Caragea, Radu Iacoban

Biletele pot fi achiziţionate la preţul de 35.00 lei (Categoria I), 26.50 lei (Categoria II) şi 15.90 lei (reducere la Categoria II - numai pentru elevi, studenţi, pensionari pe baza prezentării legitimaţiei sau talonului de pensie) de la Casa de Bilete ArCuB (Sala Batişte nr. 14).

0 Ion Caramitru, actor: „Securitatea a anchetat felul cum recitam «Glossa»“

articol aparut in Adevarul, scris de Monica Andronescu.

Unul dintre cei mai împătimiţi recitatori ai lui Eminescu, actorul Ion Caramitru povesteşte despre legăturile speciale pe care le-a avut întotdeauna cu poezia lui. 

Se împlinesc, pe 15 ianuarie, 162 de ani de la naşterea lui Eminescu. „Dor de Eminescu" este un spectacol pe care Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB) îl prezintă cu acest prilej la Sala Atelier, un spectacol de poezie, realizat de Ion Caramitru, alături de muzicianul Aurelian Octav Popa. „Dor de Eminescu" va rămâne însă în repertoriul TNB şi după acest eveniment, până la sfârşitul stagiunii. Despre Eminescu şi întâlniri esenţiale, despre poezie şi teatru, despre cum funcţiona cenzura în perioada comunistă, am stat de vorbă într-o dimineaţă cu Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, un „împătimit" de Eminescu, aşa cum îi place să o spună...

„Weekend Adevărul": De ce aţi hotărât să introduceţi spectacolul „Dor de Eminescu" în repertoriul permanent al TNB?

Am făcut în anii trecuţi un spectacol, împreună cu Johnny Răducanu, pe care l-am intitulat „Dialoguri şi fantezii în jazz". Punea în valoare în special poezia lui Nichita Stănescu, şi rostită, şi cântată. A fost un spectacol care s-a jucat în coproducţie, UNITER cu Teatrul Naţional, cam o dată pe lună, pe de o parte pentru a diversifica repertoriul Teatrului Naţional care ar trebui să cuprindă tot ce ţine de valorile majore ale limbii române şi de expunerea lor scenică. Şi pentru evantaiul mai colorat, mai diversificat al unei stagiuni. Spectacolul „Dor de Eminescu" este tot o coproducţie cu UNITER şi am fost deja cu el în America şi-n Canada şi recent la München, cu ajutorul Institutului Cultural Român, care a vrut foarte mult să prezinte acest spectacol comunităţilor româneşti din diaspora. De ce este cerut acest spectacol? Îmi închipui că, pe de o parte, pentru că pune în valoare cea mai frumoasă limbă română, care este cea a lui Eminescu. Şi apoi, pentru că are în structură ambiţia de a explora pe o anumită dimensiune opera poetică a lui Eminescu şi nu numai. Vorbesc aici şi de textele pe care le-am cules şi le-am combinat din manuscrise şi de textele în proză, lucru care-mi permite un fel de discurs pe o anumită trăsătură eminesciană.

Şi care este direcţia pe care aţi ales-o?

Eminescu rămâne pentru mine un veşnic student, veşnic căutător de simboluri şi sensuri ale existenţei, veşnic căutător de sine. Pornind de la această idee şi de la faptul că, spre norocul culturii române, formaţia lui de bază pleacă de la cultura germană, şi nu de la cea franceză, spectacolul se axează pe căutările lui de sine. Selecţia textelor, pe care am făcut-o, are această obsesie. E vorba despre destinul lui tragic, de a-şi pierde uzul raţiunii, tocmai pornind de la acest tip de căutare. Strigătul lui final din „Trecut-au anii", „mă-ntunec...", este, aş zice eu, leitmotivul întregului periplu. Cu „Dor de Eminescu" inaugurez şi o colaborare mai veche cu Aurelian Octav Popa, un muzician cu totul remarcabil, care adaugă spectacolului reprize muzicale care dau o coloratură modernă şi lucidă selecţiei. E muzică din Enescu, din Bartok, din Messiaen şi alţi compozitori celebri, iar  sunetele clarinetului sunt cu totul remarcabile. Şi sfâşietoare, şi calde, şi lucide, şi speriate... Or, cred că îi stă bine lui Eminescu la TNB.

Vă amintiţi când v-aţi întâlnit prima dată cu Eminescu?
Cum să nu? În copilărie. Mama mea avea o mare plăcere de a memora şi de a spune versuri. Pasiunile ei erau Eminescu şi Arghezi. Cu mintea de copil eram impresionat mai ales de sonorităţi, pe-atunci. Pe urmă am avut noroc să întâlnesc un profesor eminent în liceu, şi el împătimit de Eminescu, Vladimir Dogaru, pe care nu ezit să-l pomenesc de câte ori pot. Era invalid, pierduse un picior în război, purta plete ca Eminescu, era înalt şi impozant şi, în plină perioadă comunistă, a anilor '50, când ajungea la Eminescu ni-l explica fără să ţină cont de rigorile cenzurii care făcea ca pe-atunci să nu fie studiat decât cu „Împărat şi proletar" şi câteva poezii de dragoste. De la el am învăţat ce e frumos în Eminescu şi ce importantă e limba pe care el o foloseşte şi pe care ar trebui să ne-o apropiem pentru a fi noi înşine. În facultate am început o cercetare serioasă asupra textelor lui, care m-au obsedat şi pe care le-am experimentat peste tot pe unde s-a putut, prin cluburi studenţeşti şi pe oriunde. În '89 am făcut, împreună cu pianistul Dan Grigore, un spectacol care a fost forma noastră de disidenţă, aş spune foarte violentă, care s-a chemat „Eminescu... după Eminescu". Spectacol care a fost, pur şi simplu, anchetat de organele de resort. În dosarul meu de Securitate am şi găsit rapoarte absolut fascinante, semnate cu nume de agent acoperit, în care se explica, de către cineva care se pricepea foarte bine, de ce felul în care eu spun „Glossa" este periculos şi e un atac la sistemul oficial al statului. Securitatea a anchetat felul cum recitam „Glossa".

Cum putea fi Eminescu o formă de disidenţă?

„Glossa" e o poezie care-i cere omului să se retragă din viaţa publică, pentru că ceea ce se întâmplă este criminal şi de neacceptat şi culmea culmilor este că, unul dintre versuri spune: „Nu te prinde lor tovarăş". Acolo se explica în clar de ce eu fac o pauză mai lungă decât ar trebui înainte de cuvântul „tovarăş", şi aşa fraza se nuanţa: „Nu te prinde lor... tovarăş. Ce e val ca valul trece..." Ceva de genul, „stai deoparte, aşteaptă să se ducă dracului şi fii tu însuţi". Omul explica acolo de ce rostirea este periculoasă.

Cât de diferit e a fi pe scenă pentru a juca un rol şi a fi pe scenă pentru a recita?

Foarte asemănător şi în acelaşi timp foarte diferit. Eşti pe scenă, ai public în faţă, eşti sub luminile reflectoarelor. Diferit este că eşti singur, eşti „în pielea goală", nu poţi să te îmbraci în nimic care să-ţi ascundă neputinţele, trebuie să fii tu însuţi. Teatrul e mai sofisticat, te poate ajuta, ai decor, ai costume, ai partener, replici, situaţii de viaţă în care să te descurci ca personaj... Când spui poezie, în mod fericit, eşti dedublat în instrument şi instrumentist.

De ce are nevoie un actor pentru a fi un bun recitator?

O să râzi. De cultură generală. Poezia este un gen aparte. Paradoxal într-un fel. Şi spun paradoxal pentru că poezia ocupă cel mai mic spaţiu tipografic posibil şi în interiorul acestui discurs poetic se ascunde o lume nesfârşită. O poezie nu poate fi spusă pur şi simplu. Ea trebuie cercetată în spaţiile goale dintre cuvinte, acolo unde nu e scris nimic. Imaginaţia ta trebuie să completeze în mod fericit lumea pe care poezia ţi-o propune. Or, ca să poţi completa lumea abstractă a poeziei trebuie să ai o solidă cultură generală. Trebuie să ai o cultură a vieţii pe de o parte, dar şi a limbii. Poezia e forma cea mai rafinată a limbii literare.

E nevoie de un talent special?

Poate şi de un talent, dar e nevoie de-o emoţie pe care ţi-o trezeşte poezia în  sine. Întâi trebuie să-ţi placă s-o citeşti, s-o apropii.

Cât de diferit receptează poezia publicul de aici, de cel din afară?

Publicul din afară, păstrând nostalgia, fie ascunsă, fie la vedere, se întâlneşte, aşa cum spuneam, cu cea mai frumoasă limbă română... Or, dacă îl parafrazăm pe Nichita Stănescu care spune că „limba română e patria mea", oamenii se întorc într-un fel în acest leagăn al vieţii lor şi emoţia este infinit mai mare. Ca să mă înţelegi, fac o paranteză. Deşi e tragicomic, când Teatrul Bulandra a fost în turneu în '79, în America cu „Scrisoarea pierdută", la discursurile sforăitoare şi patriotarde ale lui Caţavencu şi Brânzovenescu - „România, ţărişoara mea..." - lumea în sală plângea. Nu mai sesizau ironia şi falsul patriotism. În România, în schimb, există un public foarte receptiv, foarte atent. Când cineva cumpără un bilet ca să vină la un spectacol la care ştie că se spune numai Eminescu e cineva care vine să vadă exact asta. Adică ştie unde vine. Ceea mă face să mă simt foarte responsabil.

Legat de publicul din România, cât de mult îşi permite, poate sau trebuie să-şi permită un director de teatru naţional să facă compromisuri pentru public?

Nu trebuie să faci compromisuri pentru public. Există obsesia tuturor directorilor de teatre, pe bună dreptate, de a avea comedii spumoase, şi lumea să se bucure, să râdă, să se simtă bine. Dar problema este nu ce piese pui, ci cum le faci.

Din întâlnirea dintre manager şi artist, cine pierde şi cine câştigă?

De regulă pierde artistul. În cei patru ani de la minister, în afară de un spectacol dedicat lui Eminescu n-am făcut nimic...

Şi regretaţi?

Nu, nu regret. Cred că am făcut câteva lucruri care funcţionează şi acum foarte bine.

"Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina...''

"O poezie nu poate fi spusă pur şi simplu. Ea trebuie cercetată în spaţiile goale dintre cuvinte, acolo unde nu e scris nimic.''

"Nu trebuie să faci compromisuri pentru public. Există obsesia tuturor directorilor de teatre, pe bună dreptate, de a avea comedii spumoase, şi lumea să se bucure, să râdă, să se simtă bine.''

„În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte"

Ce e în neregulă în sistemul teatral din România?

Şcoala. Generaţiile care au venit sunt din ce în ce mai puţin profesionalizate. Apoi, sistemul e vinovat pentru că n-avem voie să angajăm pe nimeni în teatru. E nevoie tot timpul de tineri talentaţi. În cel mai fericit caz, poţi să-i iei să joace un rol în colaborare, dar un actor trebuie să fie într-un teatru, să simtă pulsaţia instituţiei. Lucrurile astea, de patru ani, nu mai există. Iar şcoala, care era foarte bună, s-a degradat. Nu toţi profesorii sunt cei mai potriviţi să-i înveţe pe alţii. Sistemul ăsta al doctoratelor obligatorii în artă a distrus mult. M-am opus cât am putut în perioada când eram în guvern şi
n-am reuşit. Am dat exemple celebre. Le-am spus că Pavarotti n-ar putea să predea în România canto, pentru că n-are studii. Ion Voicu, dacă ar mai fi trăit, nu putea să predea vioara, Gheorghe Zamfir nu poate să predea naiul. În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte. Omul se naşte cu geniu sau nu. Cum să-l pui să-şi dea un doctorat fals? Nu e nevoie, opera lor e doctoratul lor. Or, lucrul ăsta a făcut ca foarte mulţi actori care n-au urcat pe scenă decât sporadic sau deloc să predea tehnica actoricească, neştiind-o bine nici ei... Apoi, munca în artă e o competiţie, ca şi în sport. Cine aleargă azi atât de bine, că face un record mondial trebuie să fie cel mai bine plătit, nu? Aşa şi la noi. Sunt actori pentru care vine publicul şi actori pentru care nu vine publicul. Ce faci în situaţia asta? Sunt actori pentru care nu vine publicul care au salariu mai mare decât ceilalţi, ceea ce este un fals. În străinătate nu există actori angajaţi, ei sunt reprezentaţi de agenţi, de impresari. E adevărat că e o piaţă mult mai complicată decât are România, dar până la urmă trebuie să se întâmple o reformă şi aici. Am crezut că pot s-o fac şi eu la minister, dar n-am făcut-o, pentru că nu ai ce să le oferi oamenilor ca debuşeu. Ei nu au nicio vină că au ajuns în situaţia asta şi atunci trebuie găsită o compensaţie.

Când faceţi teatru, în oricare dintre posturi - regizor, actor, manager - pentru cine îl faceţi? Pentru dumneavoastră, pentru public, pentru critică?

Niciodată pentru critică. Dacă te gândeşti la critică - şi sunt regizori care fac spectacole care să influenţeze părerea pozitivă a unor critici -  nu e în regulă. Eu, atunci când fac un rol nou sau pun o piesă, în primul rând mă caut pe mine. Pentru public, da. Fără public noi nu existăm.

Cel mai important despre dumneavoastră înşivă ce-aţi învăţat prin teatru?

Să fiu eu însumi. La un interviu în perioada comunistă am fost întrebat ce reperezintă teatrul pentru mine şi am spus: „e o şansă de a supravieţui". Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina, am folosit limba română în poezie sau în spectacole pentru a demonstra că există un sistem de referinţă, care e şi unul de rezistenţă în acelaşi timp. În societatea românească, teatrul a jucat un rol important de rezistenţă.

Acum mai e o formă de rezistenţă?

E tot timpul. Acum e rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fuga de responsabilitate, la superficialitate. 

"Arta e o formă de rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fuga de responsabilitate, la superficialitate.''

0 Full Monty la "Nationalul" timisorean

articol aparut in Adevarul, scris de Monica Andronescu

Musicalul lui Răzvan Mazilu, „The Full Monty“, de la Teatrul Naţional din Timişoara, inspirat de filmul cu acelaşi nume, propune o poveste cu un final fericit şi extrem de curajos.

Anunţat drept o megaproducţie, un spectacol cu totul special, „dus până la capăt", cum spune şi titlul, „The Full Monty", de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara, în regia lui Răzvan Mazilu, este ceea ce se cheamă un succes de public.

Bazat pe filmul cu acelaşi nume, produs de Fox Searchlight Pictures şi care a fost foarte bine primit în 1997, când a apărut pe ecrane, spectacolul este o poveste tristă spusă cu umor, despre drama unor bărbaţi care rămân şomeri şi, odată cu slujba, sunt pe cale să-şi piardă şi familiile, şi respectul de sine.

Aventură până la capăt...

Unul dintre cele mai celebre musicaluri ale ultimului deceniu, „The Full Monty", cu muzica lui David Yazbek şi textul lui Terrence McNally, a avut premiera absolută în 2000, la Old Globe Theatre din San Diego, ajungând rapid unul dintre titlurile de mare succes de pe Broadway, primind numeroase premii şi nominalizări la Tony Award, Drama Desk Award sau Theatre World Award. Spectacolul pus în scenă de Răzvan Mazilu îşi propune să umple un gol din lumea prea săracă în musicaluri a scenei româneşti, în care mai răsare din când în când câte-o producţie, realizată de obicei cu o pasiune ce acoperă adesea alte lipsuri.

Este şi cazul montării de la Teatrul Naţional din Timişoara, care, într-un spaţiu bine gândit de Dragoş Buhagiar ca să slujească ideii spectacolului şi atmosferei, se preocupă în primul rând de plăcerea spectatorilor, obţinută în relaţie directă cu plăcerea actorilor. E vorba de un efort de trupă, ce, timp de trei ore, cântă şi dansează cu vizibilă pasiune.


Decorul este dominat de pereţi înalţi de cărămidă, care funcţionează la fel de bine ca fundal pentru spaţiile exterioare, ca şi pentru cele interioare, câteva felinare de stradă şi două măsuţe de local. Iar atunci când schimbarea „cadrelor", ca în film, necesită modificări de amploare, scenografia rezolvă situaţia introducând în scenă două module mobile, fiecare cu câte două etaje - aşadar, patru apartamente diferite, patru spaţii diferite, patru lumi diferite, pe care regia mută „camera de filmat" din când în când, fără teama că aceste permutări la vedere ar dăuna în vreun fel convenţiei.

Povestea este dezvoltată pe aceleaşi linii ca cea din film. Doi prieteni rămân şomeri după ce oţelăria se închide. Jerry şi Dave, chinuiţi de frustrări, se ascund în toaleta unui club unde soţiile lor au venit să se delecteze la un show de striptease masculin. Întâmplător, aud o discuţie între cele două din care descoperă ce gândesc femeile despre ei. În plus, Jerry află că e pe cale să piardă dreptul de a-şi mai vizita fiul, din motive de nerespectare a obligaţiilor financiare.

De dragul publicului

Din disperare şi din neputinţă, bărbaţii se hotărăsc să se apuce de... striptease, ca să facă rost de bani, şi să meargă până la capăt full monty, să se dezbrace complet. Aventura începe şi este pe jumătate fascinantă, pe jumătate chinuitoare. Împreună cu alţi patru bărbaţi, toţi şomeri şi disperaţi, printre care şi fostul lor şef, cei doi încep audiţiile şi creează cea mai ciudată trupă de stripperi care a existat vreodată: nici prea arătoşi, nici prea la prima tinereţe, nici prea pricepuţi la dans sau la a crea suspans, nici prea sexy, dar hotărâţi să meargă până la capăt...
Nevoiţi să depăşească pe rând complexe şi spaime, să se obişnuiască încet, încet cu o postură deloc avantajoasă şi adesea caraghioasă, cei şase bărbaţi se descoperă pe ei înşişi, îşi descoperă limitele şi, ca în orice musical de Broadway care se respectă şi ca-n orice poveste care trebuie să-şi cucerească publicul cu desăvârşire, eforturile nu sunt în zadar.

Finalul, dincolo de o imagine full monty, în care timp de câteva fracţiuni de secundă, cei şase nu mai au... nicio taină pentru public, aduce cu el rezolvarea tuturor problemelor: bani, fericire, dragoste etc.
Spectacolul lui Răzvan Mazilu, în care efortul întregii trupe este lăudabil, nu-şi propune (şi bine face!) mai mult decât să delecteze publicul, ceea ce reuşeşte din plin. Şi muzica live, şi interpretarea actorilor, şi coregrafia lui Răzvan Mazilu, deopotrivă cu scurtele momente de striptease servesc toate aceluiaşi scop. De la Richard Balint, la Tania Popa sau la Ion Rizea, cu toţii au farmec, intră în joc şi se lasă furaţi de el, oferind momente plăcute, în care grotescul este împins până la limita la care se transformă în comedie, de cele mai multe ori de bună calitate.

Info

- Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara „The Full Monty"
- Muzica şi versurile: David Yazbek
- Text: Terrence McNally
- Regia: Răzvan Mazilu
- Scenografia: Dragoş Buhagiar
- Cu: Richard Balint, Tania Popa, Ion Rizea, Gabriela Popescu, Cristian Rudic, Victor Manovici